Înfăptuirea binelui, în orice forma a sa, e antipodul contextului existenţial prezent al multora dintre semenii noştri. Predispoziţia multora este de ignorare a celor mai de bază simţuri morale, de (in)conştientizare a nevoilor celor din jur. Ba chiar orecum astfel de atitudini ostile bunătăţii pe care ar trebui sa o avem, sunt susţinute de dibace proverbe născocite a-ţi alina mustrarea conştiinţei, de a-ţi da tihnă, pace, convingîndu-te singur că aşa e mai bine.  “Dai un deget, îţi ia toată mâna”, “Fă bine şi aşteaptă rău”, “Ai, dai, n-ai”. Lista ar putea continua cu multe alte exemple.  Şi totuşi, de unde atât de multă frică, îndoială sau aş numi-o chiar aversiune faţă de una dintre cele mai simple şi la îndemnă dintre faptele bune, ajutorarea aproapelui.  Când spun aproape îmi închipui pe acela care are nevoie de ajutorul meu, precum in pilda bunului Samarinean.  Însă a nu-ţi ajuta aproapele nici nu este ticăloşia ticăloşiilor, a pretinde ceva în schimbul ajutorului dat sau a pretinde ca ţi se datoreaza ceva, este cea mai josnică nemernicie, cea mai mare mârşăvie.

Facerea de bine e o sarcină grea şi nu la îndemâna oricui. Răul de înfăptuit îţi este uşor, oricând şi oricui. Dacă binele îl poţi realiza în felurite moduri, răul îl poţi face în de zeci de ori mai multe feluri. Acţiunile omului modern, acaparat şi constrâns de vremelnicele greutăţi ale vieţii, desfid cele mai elementare, simple şi de bază simţăminte morale.

Provocarea răului mai are o formă binecunoscută multora. Strămoşii noştri latini spuneau Să nu te bucuri de răul altuia. Însăşi o astfel de manifestare, de atitudine faţă de cei din jur este un rău pe care, fie prin gândire, fie prin glăsuirea lui raspicată, este foarte uşor a-l săvârşi. Spurcăciunea acestei forme a răului este completată, precum un tort de ciareaşa-i din vârf, de unirea sa cu antipodul laudei, cu ea, bârfa.

Bârfa, cuvintele grele rostite pe seama cuiva, nedreptatea de a acuza fără ca acuzatul să se poată apăra, este cea mai josnică dintre josniciile fiinţei umane. Bârfa atacă precum un câine turbat şi rabia pe care o împrăştie nu se face simţită decât atunci când victima ce i-a căzut in gheare nu mai are nici o scăpare. Mrejele ei înconjoară chintesenţa umană, sugrumându-i sufletul în încercarea de a-l distruge social, moral şi spiritual. La fel ca orice alta formă a răului, bârfa e săvârşită în taină, pe ascunziş: îţi spun doar ţie da sa nu-i spui ca ţi-am spus. Precum un cancer ea este împărtăşită fără zgârcenie celor din jur. Originează din cele mai hidoase trăiri: invidie, ciudă, gelozie, necaz, pică, pizmă, ranchiună. Este arma absolută nevolnicului.

Răul poate să-l facă oricine. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite. -N. Steinhardt

Share this:

Nicdecum nu am să mă pregătesc a comenta consacratul adagiu biblic. Mă gândesc mai degrabă la el, statul, căruia neşovăitor trebuie să-i plătesc preţul condiţiei mele de personaj social. Adică el, statul, mă protejează împotriva tiraniei, nedreptăţilor sociale ori de alt soi, veghează asupra libertăţilor mele, mă îngrijeste mai abitir decât îngrijeşte un bătran ceasornicar orologiul bisericii şi îi unge fiecare rotiţă ştiind că doar astfel vestitorul timpurilor va umbla fără cusur. Dar oare care îmi este preţul cerut pentru toate acestea? Oare cu câtă vrednicie îşi indeplineşte el delicatele sarcini care-i sunt puse în cârcă? Cine şi mai ales cum veghează ca el, statul, să-şi facă treaba? Fără prea mulă şovăială voi incerca a răspunde pe rând la tustrelele întrebări.

Stainhardt spunea, citându-l pe Iorga “Ai dreptul să ierţi doar ce s-a făcut în paguba ta” . Ei bine, toate nedreptaţile ce ne înconjoară, nedreptăţi a căror conducător este adeseori statul şi ai săi slujbaşi, sunt în paguba noastră a tuturor. De ce spun asta? Întâi de toate pentru că pentru că talanţii pe care-i vărs în visteria sa ar trebui sa-mi poarte de grijă, să mă ocrotească. Preţul nu e mic deloc, mâna sa e lungă şi buzunarele sale încăpătoare. Mai mult decât atât pactul cu el este anticipat şi chiar dacă nu e consimţit el este totuşi asumat. El percepe un oarecare soi de bir pentru garantarea libertăţilor noastre. Nu voiesc a spune că asta e o găselniţă nouă. Nicidecum. Indiferent de forma de organizare a unei societăţi, trecute, prezente sau viitoare, conducătorii acesteia vor cere biruri. Existenţa lor nu poate fi pusă la îndoială, motivele petru care acestea sunt cerute diferă doar. Dacă în vremuri străvechi erau jertfe aduse pe altarele conducătorilor şi dacă venind mai încoace în timp le regăsim finanţând armatele imperiilor cuceritoare, astăzi, galbenii noştri ar trebui să cureţe boala, să ne educe vlăstarele, să ne pietruiască cărările vieţii astfel încât să nu ne poticnim la fiecare pas. Ce ne facem însă atunci când, cu bocancii plini de noroi, perceptorul ori un organ analog, ne trece pragul şi uită cu desăvârşire pe cine artrebui sa slujească? În asemenea cazuri îti este permis a vorbi doar ca sa te consolezi. Clipa în care ai fost luat în cătarele lor te poţi considera pradă uşoară şi fără de scăpare. Cezarul nu-ţi va părăsi locaşul fără să ia nu ce e al lui, ci mult mai mult, ce crede că i s-ar cuveni lui. Nu-l poţi opri nicicum. Nu-l poti înduioşa dar nici ameninţa. E de neclintit. Dacă căpriţa ta, care-ţi hrăneşte familia şi din ce ramâne mai faci si milostenie la săraci, e tot ce ai, el ţi-o va lua. Mai mult decât atât, jinduind la ce ai mai putea agonisi în viitor, îţi va lua şi ce nu ai încă. Nu ai cum sa i te împotriveşti. Poţi încerca, însă mai degrabă ai reuşi să răpui morile de vânt ale lui Don Quijote decât să-i pricinuieşti vre-un deranj Cezarului. În felul ăsta, unde mai este dreptatea după care cu atâta însetare tânjeam atunci când ii umpleam visteria? Cine oare sări-mi-va în ajutor dacă chiar el, creat să mă protejeze, me jecmăneşte mai rău ca utimul pungaş? Şi dacă toate astea nu-s destul, se mai gasesc şi unii, din şleahta lui, a Cezarului, care se înfruptă cu neruşinare din visteria sa, facând negoţ cu el, vânzându-i te miri ce cu o socoteală înzecită în favoarea lor şi culmea toate astea spre presupusul meu folos, al contibuabilului. Vreau a protesta, cu toate că mai mult decât a le striga adevărul în obraz multe nu pot face. Atunci oare pentru ce să-i dăm Cezarului ce ce crede că-i al său? Pentru că oricum îşi va lua singur mult mai mult de atât!

Share this:

E vorba de tehnologie. Acest lucru, această întâplare, această scorneală a minţii omeneşti ar trebui să ne uşureze viaţa. O şi face, pentru cei mai mulţi dintre noi. Un înţelept spunea că ea, tehnologia, e o uşurare pentru cel ce o ştie întrebuinţa dar o povară pentru cel care nu ştie. Cât de mult adevăr se ascunde în vorbele astea. Pentru mulţi, lucruri precum un email, o pagina web, un cd sau un document scanat, sunt lucruri care se suprapun şi se confundă cu banalul, cu obişnuitul, cu ceva de care parcă am avea ştiinţa din totdeauna. E parcă un soi de informaţie transmisă aproape genetic, ne mai ştiind când sau cum ne-a parvenit. Totuşi, chiar daca aceste lucruri sunt metahirisite zilnic de către unii, ele încă sunt o provocare.

Mai zilele trecute un coleg de-al nostru, folosind tot o bucăţică din acest vast univers tehnologic, anume un telefon (mulţumim domnule Bell) intră pe firul comunicaţiilor cu o anume duduie, lucrătoare la o primărie locală (nu spui care sa nu se ofuscheze, dânsa va să zică). În cele ce urmează voi încerca să parafrazez, cu anuminte nuanţări, conversţia telefonică:

- Buna ziua, sunt X de la firma Y şi aş dori să vă transmit kit-ul de instalare pentru aplicaţia Z.

- Păi…… nu e aici doamna contabilă.

- Bine, nu este o problemă. Spune-ţi-mi adresa de email să vă transmit programul.

- Păi…. nu pot. Că doamna contabilă a plecat acasă, doar v-am spus.

- Să înţeleg ca dvs. nu cunoaşteţi adresa de email?

- Păi…. nu despre asta e vorba. Doamna contabilă a plecat acasă şi a luat adresa cu dânsa. Nu ne-aţi putea trimite programul pe fax?

Sâc! Oare ce ar mai fi putut spune tovarăşul nostru de muncă? A aşteptat ziua în care cineva, nu ştiu cine, se va auto sesiza că lipseşte din inventarul primăriei adresa de email. Probabil ca se va forma o comisie care să analizeze situaţia şi se vor lua măsurile ce se impun, fie asupra contabilei care a plecat cu un bun public acasă, fie chiar asupra năbădăioasei de adrese care deşi ar trebui să fie în slujba comunitaţii 24 de ore din 24, iata că s-a trezit deşteaptă şi a plecat acasă (cu doamna contabilă).

Share this:

Deunăzi, la un pahar de vorbă cu un bun prieten. Dintr-un întreg amalgam de poveşti se ramarcă una anume. Cum nu fui partaş la cele ce urmează, verdicitatea istorioarei nu o pot confirma ferm. Se pare că totuşi lucrurile s-au petrecut după cum urmează: 

O tânără domnişoară, şcolată nevoie mare, produs al pepinerei universitare de Cluj, se prezintă la ghişeul card-uri al unei oarecare bănci din oraş. După un politicos schimb de saluturi îşi spune păsul.

-  Facultatea am absolvit-o iar acum sunt la masterat. Studcard-ul (emis de Visa) mi-a expirat. Voi primi acum un Master Card, daca sunt la masterat?

Ei hai, nu fiţi răi şi nu râdeţi prea tare. La urma urmei se putea întâmpla oricui. Probabil că tânăra domnişoara studia literele nu economia. Doar nimeni nu le ştie pe toate.

Share this:

Lumea complexă a negoţului este în aparenţă, cât se poate de clară. După cum, în mod clar, principiul de bază al economiei defineşte valoarea ca fiind determinată de satisfacerea unei nevoi tot la fel de clară este şi înţelegerea, fie ea verbală fie scrisă, între negustori. De partea asta a bătrânilor Carpaţi, cuvântul dat este cuvânt, e mai mult decât o vorba aruncată aiuristic şi fără temei, este o întreaga filozofie a onestităţii. Poate ca din aste motive, principialist fiind şi eu, aştept acelaşi lucru, cinste şi corectitudine va să zică, din partea celorlalţi.

Cărările îndeletnicirilor mele zilnice mă obligă a interacţiona, profesinal vorbind, cu feluriţi oameni. Deşi în genere lucrurile decurg aşa cum voiesc parţile, adică ambele nu doar una din ele, totuşi, nu de puţine ori se întâmplă şi altfel. Am descoperit şi nu de curând, o specie nouă. Darwin se poate mândri. Aceasta specie, cu voia domniilor voastre, am s-o numesc homo ţeparus (nu, nu e pe latina). Elementele constitutive ale anterior numitei specii par să se dezvolte de minune în partea cealaltă a Carpaţilor. Dar ca să nu fiu rău spun că răzleţe exemplare ale homo ţeparus se mai găsesc rătăcite şi pe la noi.

La prima interacţiune cu această specie rezultatele finale au fost cu totul diferite de cele scontate. Adică pe dulcele notsru grai românesc, am luat ţeapă! Forma, cuantumul, locul sau momentul sunt irelevante. Important este că mirarea-mi fu extraordinară. Eu!?, îmi repetam neîncrezător. Nu, nu puteam fi atât de naiv şi credul. Ei, uite ca am fost. Trufia însă te face să crezi că o singura astfel de întâmplare te face să cunoşti la perfecţie netrebnicia, murdăria, lăuntricitatea felului în care homo ţeparus acţionează. În consecinţă iţi pare reprobabil dacă o păţeşti din nou. Ei bine, nu vreau a zduncina credinţa nimanui în divinitate, nici măcar a mea, când spun, tocmai bazat pe acesta, că o a doua şansa e creştinească. Că a crea stereotipuri, a cataloga o gloată din cauza unui singur ins, nu este firesc. Însă curând am avut să aflu cât de greşită este o asftfel de abordare. Pragmatismul spurcat, izvorât parcă din străfundurile împărăţiei danteniene, pare să fie soluţia cea bună. Şi atunci care să fie în final modul de abordare? Să-mi curm oare orice percepte dobândite prin educaţie, să-mi calc principiile în picioare şi să mă alătur şleahtei care proclamă drept unic criteriu al adevărului ceea ce este util şi avantajos lor, mai întâi de toate? Nu! Cu siguranţă nu am s-o fac. Mai degrabă voi vorbi fără istov, îi voi face pe cei din jur constienţi de pericolul pe care homo ţeparus il reprezintă pentru noi toţi. Lătra-voi precum coiotul în pustiu? Nu ştiu, însă e cert că cei ce vor avea urechi de auzit vor auzi.

Share this:

Vă veţi întreba probabil, dealtfel precum şi eu am făcut-o la început, ce legatură o fi între cele două? Ei bine există cel puţin una, totul depinde de cum sunt privite. Cum s-ar spune pe englezeşte the truth is in the eye of the beholder. 

După cum bine este stiut, de către unii, fie ei mai mulţi ori mai puţini, substantivul sovârf, conform explicaţiilor date de catre dex, este o plantă erbacee perenă aromatică, cu tulpina păroasă, cu flori roşii-purpurii, întrebuinţată la vopsit şi în farmacie. Pe latineşte zisă origanum vulgare . Întâia dată când auzul mi-a fost străpuns de denumirea dată plantei de catre strămoşii nostri, nu numai că de îndată am înţeles că e vorba de banalul oregano întâlnit în bucătărie dar pentru întâia dată începusem a-i atribui o forma, un context existenţial, tendinţa de a transforma complexul în banal. Fără a cădea în mreaja explicaţiilor freudiene putem afirma cu certitudine tendinţa omenească de a născoci felurite moduri de simplificare a tot ce ne înconjoară şi asta nu dintr-un alt motiv decât acela de a ne înlesni înţelegerea lumii, de a ne încărca memoria cât de puţin. 

Matracuca este femeia vulgară, cu înfăţişare neplăcută şi purtări nedemne, urâtă, proastă, bleagă, cu alte cuvinte respingătoare. Ştiind acestea, singurele sentimente care tresar în noi sau mai bine zis care ar trebui să-şi facă loc în noi, sunt cele de respingere, repulsie, de silă si dezgust. Cu toate acestea termenul este atribuit damelor de moravuri uşoare, vânzătoarelor de plăceri. Cum poate ceva repugnant să-ţi vândă plăcere? Poate exista plăcere în lucrurile urâte şi respingătoare? Evident că nu! Cu toate acestea mintea noastra refuză cu îndârjire să dea crezare conştientului fundamental şi iată că mai degrabă ascultă chemările trupeşti a căror voce sfâşie orice urmă de raţiune tragând, după ele, insul în abisul paradoxal al contradicţiilor făţişe între carnal şi cerebral. 

Despre ea, matracuca va sa zică, se vorbeşte cu umor. Simpla ei prezenţă pe margine de drum strârneşte comentarii hazlii, glume, provoacă râs şi veselie. Si iată că ne lovim de un nou paradox. Veselia, râsul, bunăstarea sunt provocate de ceva respingător, imoral, ilegal şi creştineşte vorbind, păcătos. Dacă din perspectiva religioasă plăcerea coexistă adeseori cu starea de păcat, totuşi privind raţional lucrurile, aceasta nu ar trebui generată de dezgust, de repulsie. 

Sovârful, ceaiul sorbit cu placere obţinut din acesta are proprietăţi curative pentru felurite afecţiuni. Are efect antispastic asupra musculaturii netede, sedativ asupra sistemului nervos central, antiseptic, stomahic, carminativ şi fluidifiant asupra secretiilor bronsice. Gurile rele ar spune ca şi dânsa, matracuca, are efectele ei benefice asupra unora. Nu am să-i contrazic însă am să-i completez adaugând că sovârful consumat, sub forma de ceai, infuzie sau condiment, fie el şi în exces, nu produce efecte secundare. Însă dumneaei, din care te înfrupţi şi numai o singură dată, din care deguşti cu înfrigurare, cu spaimă şi precauţie, îţi poate dăuna mai mult decât ai crede. Lupul moralist îşi are locul său pe care nu voiesc a îl lua dar sminteala, nechibzuinţa care-l cuprinde pe dornicul de desfătare a trupescă îl face să uite de tot ce îi este important. Trezirea conştiinţei din adâncurile somnolente al cavităţii cerebrale survine, de obicei, după destrăbălare, după ce Afrodita şi-a încheiat misiunea. La unii, însa, care au devenit imuni şi la aceasta, unica urmă de oarecare regret apare atunci cand precum căţeluşul cu părul creţ este prins, îi sunt scose la iveală grozăviile.

Iar acum să revin la presupusa legătură intre cele două. Întâi de toate putem afirma cu certitudine şi fără vre-o urmă de îndoială că amândouă au coexistat prentru o foarte îndelungată perioada de timp. Nu se ştie cu exactitate cine a fost întâi, sovârful sau matracuca, insa cu certitudine ambele au aparut cu foarte multă vreme în urmă. Bine cunoscut este că cea mai veche meserie (numita aşa pentru ca este remunerată) e la fel de veche cum este şi homo faber, dupa cum îl denumea filozoful francez Bergson. Adică din vremurile învechite, din timpurile în care omul era deja capabil sa producă hrană, arme şi altele necesare vieţii. În al doilea rând si matracuca, printr-o forţare a termenilor, o putem numi perenă. Are şi ea o oarecare durabilitate socotită după îndelungarea puterii de a-şi atrage, nu polenizatorii ci mai degrabă elemente simulative ale polenizării.  E de la sine înţeles că fabricaţiunile naturii au toate o oarecare legătură între ele, însă legatura între sovarf şi matracucă îmi pare a fi aparte şi anume vădită.

Share this:

Fără a fi un dibaci ticluitor al vorbelor, iacătă-mă încercând să intru în pas cu lumea, măcar cu o parte din ea, scriind răvaşe electronice pentru unii, pentru alţii şi nu în ultimul rând chiar şi pentru mine.

Ezitarea a fost lungă. Nu pentru că m-ar fi frământat vre-o temere de vre-un soi, mai mult din lipsă de mobilizare. Dificultatea de a-ţi concretiza in cuvinte propriile gânduri nu cred că ne este străină nici unuia din noi însă mai mult decât atât, ca aceste cuvinte să dea formă unei idei, sa-i dea sens şi o înfăţişeze cât mai bine astfel încât aceasta să fie bine înţeleasă, ei bine, asta este cu mult mai greu.

Share this: