„Cum ar putea fi dl Duda acest ins fără de prihană, salvator mesianic născut din spuma mării, transparent, diafan, ethereal şi inalterabil etic precum roua dimineţii, când este lucru bine-ştiut că domnia sa a deţinut funcţii copios remunerate ca “amabassador-at-large” oferite de guvernarea Iliescu-Năstase?”, scrie dl.Vladimir Tismăneanu pe blogul lui. Cu tot respectul pe care-l port omului care a condamnat comunismul, sentimentele pe care le nutresc pentru domnia sa, în aceste momente, nu sunt dintre cele mai alese. Fireşte că dl.Tismăneanu, la fel ca oricine, este îndreptăţit la propria-i părere. Felul în care şi-o exprimă însă, cu atât de mult venin, te face să crezi că ar fi aproape o vendetă personală.

De îndată ce principele Radu şi-a anuaţat candidatura suntem martorii celei mai agresive şi jegoase campanii de denigrare şi jignire, campanie purtată de-o potrivă de susţinatorii partidului portocaliu precum şi de opozanţii lor. Principele Radu este primul canidat, din 89 încoace, la cursa pentru preşedinţia româniei care se “bucură” de atâta ură. Mă întrebam, de unde atâta aversiune faţă de el? E simplu. Din teamă. Din frică. Fiara încolţită atacă întotdeauna.

În ce mă priveşte nu pot decât să privesc cu admiraţie lansarea în cursa pentru Cotroceni a principelui. Mă bucur nespus că acea zonă a societăţii româneşti, zona intelectualităţii, care a stat prea mult în spate, îşi face curaj printr-un prim reprezentant al său şi se avântă în zona politicului. Fireşte că mârşăviile celor ce-şi simt pozitia şubrezită nu vor înceta. Ba mai mult, vor spori în volum şi intensitate.  “Lăturile” pe care le vor arunca, după cum spunea in seara asta Cristoiu, vor fi din cele mai josnice. Dacă principele Radu le va înfrunta cu demnitate şi onoare până la final, cu siguranţă va avea votul meu. Le fel de convins sunt că mulţi dintre cei scârbiţi de clasa politică actuală, care au refuzat să mai voteze şi care reprezintă un procent semnificativ din populaţia cu drept de vot, vor putea fi coagulaţi în jurul unui candidat de ţinută aleasă.

1959 – jaful secolului

Monica Sevianu in filmul de reconstituire al jafului.

Cinci bărbaţi şi o femeie au fost acuzaţi că în 1959 sub ameninţarea armelor, în plină zi, în  Bucureşti au jefuit o maşină de transport de valori  a Băncii Naţionale a României, furând un milion şase sute de mii de lei, sumă imensă la acea vreme. Ineditul jafului nu consta strict în faptul că era armat, că se petrecea în timpul uni regim totalitarist ci mai degrabă în tipologia autorilor. Cele şase persoane participante la jaf nu se înscriau de loc într-un şablon, într-un stereotip al bandiţilor. Cei şase autori erau toţi intelectuali, membri de partid, persoane conştiente de riscurile la care se expuneau, ştiau că în eventualitatea că vor fi prinşi îşi vor pierde viaţa.  Cred că este îndoielnic faptul ca aceste persoane să fi pornit de la premisa că nu vor fi prinşi. Un infractor de drept comun ar gândi aşa, un hoţ de buzunare, un găinar dar nicidecum un grup de intelectuali.

Jaful secolului, cum a fost denumit ulterior, atât datorită sumei sustrase cât şi modului de acţiune, a fost săvârşit de Alexandru Ioanid, Paul Ioanid, Igor Sevianu, Monica Sevianu, Saşa Muşat şi Haralambrie Obedeanu. Cine erau aceştia? Alexandru Ioanid era cumnatul ministrului de interne Alexandru Drăghici. Paul Ioanid fratele său  era şeful catedrei de studii aviatice la Academia Militară. Igor Sevianu era inginer de aviaţie renumit pentru misiunile sale de sabotaj în cel de al doilea război mondial. Saşa Muşat a fost lider al tinerilor social democraţi după război şi profesor la catedra de istorie a Universităţii Bucureşti până în 1957 când a fost forţat să plece. Haralambrie Obedeanu era profesor universitar, fost titular de catedra la facultatea de ziaristică, decan al acesteia şi jurnalist al organului de presă al partidului comunist, ziarul Scânteia.

Astăzi mulţi se întreabă dacă jaful secolului a avut într-adevăr loc sau a fost doar o înscenare murdară pusă la cale de regimul comunist prin pârghiile securităţii pentru a putea scăpa de cei şase. Cei cinci bărbaţi au sfârşit prin a fi executaţi la Jilava în timp ce Monica Sevianu a fost eliberată la amnistia generală din 1964 şi s-a stins în exil, în Israel, câţiva ani mai târziu.

1971- D.B. Cooper

Dan Cooper, poster de urmarire distribuit de FBI.

Un alt caz învăluit în mister este cel al lui Dan Cooper personajul care a fascinat o întreagă americă prin acţiunea sa de deturnare a unui Boing 727 din care s-a paraşutat deasupra statului Washington dupa ce în prealabil primise o răscumpărare de 200 de mii de dolari, două paraşute şi combustibil în aeroportul din Seattle.  D.B. Cooper, nume ce i-a fost atribuit ulterior de presă, a pus la cale în cel mai mic detaliu modul în care v-a scăpa. Din discuţiile purtate cu piloţii, negociere rutelor de zbor, a altitudinii, modul în care a depresurizat avionul, săritura în noapte pe timp de ploaie fapt ce a împiedicat observarea lui de către avionul F16 care escorta avionul deturnat, denotă faptul ca D.B.Cooper nu era un amator. Fascinant, în acest caz, a fost şi modul în care acesta a părăsit Boing-ul 727 folosind scara din rabatantă din partea posterioara a aeronavei îmbrăcat în costum şi purtând pantofi, asemenea unui om de afaceri.

Astăzi, după aproape 40 de ani, cazul purtând numele de cod  Norjak rămâne unul din misterele nerezolvate de către FBI. În ciuda eforturilor depuse, a recompenselor oferite, a sutelor de informaţii verificate, adevarata identitate a lui Dan Cooper nu a putut fi stabilită. Nu a fost niciodata prins şi nici banii recuperaţi. Cazul său a folosit ca sursă de inspiraţie mai multor producţii hollywoodiene cea mai recentă dintre acestea fiind serialul Prison Break, serial în care Dan Cooper apare încarcerat, sub o altă identitate, în penitenciarul statal Fox River.

2009 – Jaf  la Banca Transilvania

Iată că la 50 de ani de la jaful secolului are loc un nou jaf armat al unei bănci pe teritoriul româniei. Ţinta, o agenţie de cartier a BT din Cluj-Napoca.  Jaful a durat, se pare, 60 de secunde şi suma sustrasă undeva în jur de 60 de mii de euro.  La două zile după jaf, informaţiile oferite de poliţie sunt confuze şi chiar contradictorii. Au fost doi atacatori, ba patru. Erau cu o masina neagra, ba erau pe jos, ba erau cu una neagra si una argintie. Aveau pistoale de calibru mic, ba erau artizanle, ba erau chiar de jucărie. Dacă la 48 de ore după săvârşirea jafului poliţia nu poate prezenta înca date concrete cu privire la jaf este puţin probabil că vor reuşi identificarea făptuitorilor.

Agentia Manastur, Cluj Napoca, a Bancii Transilvania

Acest jaf constituie un element de noutate atât pentru poliţie cât şi pentru bănci. De 50 de ani nu s-au confruntat cu aşa ceva. În consecinţă lipsa de profesionalism a organelor de cercetare este pe undeva de înţeles. Una din declaraţiile poliţiei concluziona că actul a fost premeditat. Sâc! Ce descoperire majoră! Cu siguranţă nu este nevoie de mecanisme complexe de cercetare, de minţi luminate ale poliţiei ca să ajungi la o astfel de concluzie. Câte persoane aţi întâlnit în vre-o bancă, purtînd cagule şi pistoale astfel încât, pur întâmplător, dacă le vine poftă să jefuiască în mod absolut spontan banca? Oare cum pot spunea asemenea grozăvii? După două zile de cercetări singura concluzie certă la care au ajuns este faptul că jaful a fost premeditat.

O mare parte din vină o are şi banca.  În mai toate băncile uşa la casierie nu este securizată ba chiar deschisă larg, mai ales  în sucursalele mai mici, de prin cartiere.  Aşa numita pază este asigurată de către o persoană, între două vârste, care are mai degrabă ar trece ca un biet şi ramolit portar al vre-unei instituţii neînsemnate decât a agent profesionist de pază pregătit şi antrenat, atât fizic cât şi psihic, pentru situaţii periculoase.

La fel cum un accident uşor sporeşte pe viitor vigilenţa şoferului este de dorit ca acest jaf să-i trezească pe toţi care trebuie la realitate, să-i facă să înţeleagă că infracţionalitatea secolului 21 nu poate fi combătută prin campanii de imagine ci doar prin adevărata profesionalizare a sistemului.

Băncile să nu se mai scumpească la tărâţe şi să-şi angajeze persoane de pază antrenate şi pregătite riguros pentru această activitate. La jaful de vineri nu au fost victime, dar puteau fi. La urma urmei oricare din noi se poate regăsi, ca şi client,  într-un astfel de moment nepotrivit într-o bancă. Oare este în stare banca, acesta instituţie pe care o platim cu vârf şi îndesat prin dobănzi, taxe şi comisoane, să ne ofere siguranţă atunci când ii trecem pragul?

Câinele moare de drum lung iar prostul de grija altuia spunea românul întru înţelepciunea sa.  A înţelege pe deplin profunzimea acestor cuvinte nu este treabă uşoară şi nici hărăzită oricui. Situaţiile, însă, generatoare a unor sentimente de aversiune instinctivă  şi profundă dezaprobare faţă de amabilitatea excesivă şi nu arare ori suspectă, nu sunt străine nici unuia dintre noi. Dacă pentru o clipă, ipoteza hazardului creator al unor astfel de comportamente pare plauzibilă, totuşi, pe măsură ce realitatea este analizată atent şi este desfăşurată pe de-a’ntregul ei, o astfel de posibilitate dispare. Prostul, care în permanenţă, nu face altceva decât să-şi lase viaţa condusă de hidoşenia bârfei, de nevoia intimă, adânc resimţită de a a ştii ce face altul, nu se înscrie deloc în teorema maimuţelor dactilografe a lui Borel. Dacă potrivit paradoxului maimuţei savante există o probabilitate, fie ea cât de mică, ca hazardul, simpla întâmplare, prin complexitatea sa şi interconexiunile haotice ce-l guvernează, să poată genera, într-o infinitate de timp şi combinaţii,  să spunem o operă a lui Shekespeare, probabilitatea ca interesul prostului faţă de mersul vieţii celorlalţi să fie întâmplător, probabilistic, este zero.  Acest lucru este cert şi întărit de însăşi puterea de discernere, de prezenţa conştientului care transformă grija prostului într-un act conştient şi opus întâmplătorului.

Omul lipsit de inteligenţă, nătărăul, are o predispoziţie aproape genetică, însă nu este, spre a cunoaşte cele mai mărunte şi neînsemnate lucruri despre ceilalţi, lucru care nu este condamnabil în sine, însă toate acestea nu-i servesc la altceva decât la a le deşira pe tipsia bârfei şi a le înfăţişa altora, într-un asemenea fel pocindu-le încât poate transforma şi cel mai frumos lucru în ceva reprobabil, făcând rău. Toate acestea le face, în nevolnicia sa,  spre a înjosi, a terfeli pe acela a cărui grijă o poartă. Această bârfă murdară nu are un alt scop decât acela de a servi drept acoperire a propriilor frustrări, generate de pizmă şi invidie. Prostul nu poate excela prin nimic şi singurul mod prin care, în îngustimea minţii sale, crede că poate fi oarecum important este a se îngrijii de tot ce fac cei din jurul său şi a nu rata vre-o ocazie în care să poată povesti de istov despre acestea. Prostul se simte inferior şi cu cât se afundă mai adânc in mediocritatea sa cu atât răcneşte mai tare afirmându-şi calităţile, caracteristicile pozitive şi însuşirile drepte dar pe care nu le are. 

Revenind la profunzimea proverbului enunţat mai devreme, referirea la moartea prostului nu se răsfrânge asupra individului în sens existenţialist, nu este nicidecum vorba de o moarte carnală, ci de una spirituală. Prostul ce poartă grija altuia nu este altceva decât un jalnic sclav al acestei griji. Întreaga sa viaţă este condus de aceasta. Nu poate a se bucura mai de nimic, frământat fiind în permanenţă de grija altuia. Este mâncat din interior, la fel cum cancerul devorează celulele sănătoase ale organismului pe care a pus stăpânire  şi care implicit moare. În neghiobia sa, prostul, nu realizează puterea de transmutare şi nici nebănuitele consecinţe ale acţiunilor sale asupra celor din jur dar mai întâi asupra propriei bunăstări spirituale. Moartea sa este iminentă.

Implementarea tehnicii de calcul poate şi trebuie să fie un mijloc pentru accelerare asigurării tuturor condiţiilor materiale şi spirituale în vederea ridicării continue a nivelului de civilizaţie. (Rev. Stiinţă şi tehnică 1986). Deşi citatul aparţine unei ere trecute, unor vremuri în care multe lucruri s-au petrecut altfel de cum ar fi fost firesc, totuşi, preocuparea pentru ştiinţă şi cercetare în domeniul cibernetic-informatic (acronimul I.T. a apărut mai târziu) a existat încă din 1965 când apar primele institute de cercetare în domeniul electronicii, în 1970 se realizează la scară industrială primul calculator românesc, Felix C-256, în 1975  a fost înfiinţată Intreprinderea de Echipamente Periferice (IEPER) precum şi societatea româno-americană Romcontrol Data. În acelaşi an apar noile modele ale  familiei de calculatoare româneşti Felix, calculatoare exportate către blocul ţărilor comuniste pentru mai bine de 10 ani. Această primă familie de calculatoare, destinată exclusiv rezolvării cerinţelor unităţilor industriale, în ceea ce privea conducerea producţiei şi a celorlalte aplicaţii, cât şi a altor unităţi economice şi centrale, a fost urmată de apariţia calculatoarelor Coral, Cub şi altele.

În anul 1980, pe baza unor concepţii originale româneşti au fost elaborate şi construite primele calculatoare personale româneşti. La Bucureşti a aparut aMic, la Timişoara Tim-s iar la Cluj a fost proiectat şi fabricat calculatorul Prae, în cadrul I.T.C.I. sub conducerea prof.dr.ing Mihai Patrubany.

Am facut acestă scurtă introducere în istoria calculatoarelor româneşti în încercarea de a explica contextul în care a apărut calculatorul gândit, proiectat şi fabricat la Cluj, Prae. Nu am ales întâmplător acest model ci mai degrabă dintr-un motiv bine întemeiat. Până nu demult citisem doar despre acest calculator, la fel ca şi despre antecesorii săi româneşti fără însă a avea ocazia să studiez îndeaproape unul. Ca foarte mulţi alţii, în copilărie sau adolescenţă am avut un calculator compatibil Spectrum, fie Cip-02 sau 03, HC 85 sau Junior, calculatoare care deşi aveau numai 64 kilo octeţi de memorie, incluzând cei 16 ko în care se afla limbajul Basic, opt culori cu două tonuri de intensitate (bright), erau net superioare din punct de vedere tehnologic bătrânului Prae.

La începutul lui Decembrie, într-un ungher plin de lucruri nefolositoare, învechite, defecte şi parţial dezansamblate am dat peste un veritabil, original exemplar de calculator Prae. Îmi venea greu a crede că era în faţa ochilor mei. Parţial dezansamblat, cu un strat de praf mai gros decât cel depus pe casele unei uliţe pietruite într-o zi toridă de vară, o relicva nefolositoare altora, însemna pentru mine o comoară, nu pecuniară ci sufletească. Bucuria fu mare, cred că aş putea-o asemui aceleia pe care o încercam în copilărie când primeam o jucărie nouă. Împreună cu bunul prieten şi colaborator John l-am aşezat pe un birou la firma şi am început să-l studiem. Dintr-o simplă privire înţelesesem cu uşurinţă genialitatea care se regăsise în spatele echipei de ingineri care l-a proiectat precum şi fineţea dusă până la nivel de artă a execuţiei acestuia. Să nu uităm că era vorba de 1980.  După ce am identificat conexiunile pe care le necesita ne-am propus să-l alimentăm în încercarea de a determina eventualele defecte. Cu toate că ştiam că repararea acestuia şi punerea sa în funcţiune are şanse minime, circuite integrate şi alte componente folosite acum 28 de ani ar fi fost practic imposibil de găsit pentru o eventuală înlocuire, ne-am spus să încercăm totuşi.  Am identificat sursa de alimentare interioară care avea ataşată o punte redresoare cum de foarte mulţi ani nu mai văzusem şi după verificare şi reverificarea cablajelor l-am alimentat la reţea. Nu mică ne-a fost mirarea când am auzit un sunet (beep) venind din difuzorul plasat pe placa de bază. Entuziasmul, dat de acel sunet, era copleşitor. Acel sunet ascuţit şi scurt era muzică pentru noi, era o întreagă orchestră ce parcă interpreta o arie scrisă special pentru noi. Deşi trecuseră mai bine de 20 de ani de la fabricarea sa, sunetul scos aducea aceaşi bucurie ca scâncetul unui copil ce tocmai a ieşit din pântelecele mamei sale. În momentul acelui sunet deja îmi inchipuiam cum, după un lung şi nemeritat somn, procesorul a prins viaţă. Cuarţul interior a început să ticăie dinou, siliciul şi oxizii din interior s-au retrezit la viaţă. Toţi cei 2,5 Mhz ai procesorului Z80 erau aparent în viaţă. După consumarea momentului euforic am continuat încercând să determinăm soluţia de conectare a acestuia la un monitor. Pentru cei care nu sunt familiarizati cu aceste calculatoare, denumite generic la acea vreme H.C. (home computer), trebuie ştiut că modalitatea de stocare a informaţiei era înregistrarea acesteia în format audio pe banda magnetică, utilizând un casetofon sau magnetofon, iar afişajul il constituia un banal televizor.  Aceste soluţii de stocare a informaţiei şi afişare au fost alese pentru scaderea costului de producţie a acestor calculatoare. Trebuie înţeles faptul că în acele vremuri tehnologia avea un preţ prohibitiv, era foarte scumpă în timp ce mâna de lucru era ieftină. După identificarea portului cu 5 pini desemnat ieşirii video, am confecţionat un cablu de conexiune între Prae şi un televizor clasic, utilizând intrarea video complex a acestuia. De îndată ce am pornit televizorul şi calculatorul am realizat ca lucrurile ar fi fost prea frumoase daca totul ar fi funcţionat şi dacă imaginea ar fi apărut pe ecran. Deşi entuziasmul a coborât în intensitate, dezamăgirea nu şi-a făcut loc şi am redeschis carcasa calculatorului în încercarea de a găsi problema şi soluţia ce se impunea. După o privire mai atentă am observat o cutiuţă metalică, ecranată ce îndată mi-am dat seama ca era un modulator de semnal video. Imediat am conştientizat faptul ca la acea vreme televizoarele nu aveau intrare de semnal video complex ci doar modulat, prin cablul antenei. Am reconfiguat cablul de conexiune şi am conectat unitatea la  mufa de antenă a televizorului. După o oră de căutare a semnalului şi două televizoare schimbate, am reuşit conectarea cu succes a calculatorului la televizor. Era perfect funcţional. În parte copleşiţi de euforie dar şi plini de energia entuziasmului ce parcă ne antrena adrenalina în vene, am început executia câtorva linii de program scurte, de la operaţii matematice simple până la ecuaţii de gradul II. Limbajul înscris în cei 16 kilo octeţi de memorie Rom este Basic, o versiune probabil uşor modificată şi botezată Prae Basic. Afişajul este doar alfa numeric sau cel puţin noi nu am reuşit identificarea unei comenzi grafice în Basic care să funcţioneze.

Prae este o declaraţie a puterii de creaţie inginereşti, a calităţii cercetării realizate în Cluj.

Sărbătorile de iarnă au un farmec aparte. De departe par a fi cele mai plăcute, relaxante şi îmbucurătoare. Naşterea Domnului şi anul nou la creştini, Hunukah- sărbătoarea luminii si anul nou pentru  evrei,  sunt prilej de reîntâlnire, de bucurie şi comuniune, de împărţit daruri celor dragi, de petrecere.

 În mod firesc atât înaintea cât şi în timpul acestor sărbătorii, oamenii îşi urează unii altora sănătate, belşug, bucurii şi altele asemenea.  Sunt transmise răvaşe de felicitare aşternute pe bătrâna hârtie, electronic prin sofisticate maşininării ale secolului în care trăim sau verbal, personal.  Între prieteni şi cunoscuţi, persoane apropiate, adeseori, înaintea sărbătorilor se transmit urări precum şi dacă nu ne mai vedem, să ai sărbători fericite! De câte ori aud o astfel de urare gândul mă duce, în mod involuntar, la situaţia în care voi mai întâlni acea persoana înaintea sărbătorilor, deci dacă ne mai vedem, atunci să nu mai am sărbători fericite?  Antipodul situţiei la care se referă prima jumătate a frazei nu implică, în mod automat, un antipod al celei de a doua jumătăţi.  Fireşte că o astfel de urare nu ia în calcul o astfel de posibilitate şi cel care o transmite nu se gândeşte nicidecum la a nu-ţi dori binele şi fericirea în cazul revederii anterior sărbătorilor.  Cu toate acestea încă de mic copil chicoteam, comentam şi interpretam critic de câte ori auzeam o astfel de urare.  Din aceste considerente prefer să fac urări de bine fără introducerea unor condiţii în frază, de genul şi dacă nu ne mai vedem….

Deunăzi, mergând pe drumul Reghinului întovăraşit de bunul meu prieten John,  dezbătând felurite probleme existenţiale, conversaţia traversează cu uşurinţă domeniile fizicii, chimiei şi ingineriei chimice, sacrului şi profanului oprindu-se, parcă fără a simţii, fără a dori neapărat, în zona socialului. Pe cât de întămplătoare, de hazardoasă îmi paru întru început acestă oprire a discuţiei într-o astfel de zonă, pe atât de clară urma să fie mai apoi, pe masură ce ne afundam şi mai adânc în conversaţie. Radioul ce se auzea în surdină şi pe care nu-l băgam de seamă se dovedi a fi cel ce ne-a sfâşiat şirul ideilor, al dezabterilor, al filozofărilor ce le purtam. Tocmai se anunţase un nou prim ministru. Această informaţie pare de interes naţional. Pentru unii, fie ei mai mulţi sau mai puţini, chiar este. Pe partea stângă a drumului, în uşa unei crâşme, un localnic îşi savurează cu o poftă aproape bolnăvicioasă, tăria de dimineaţă.  Să fie vre-o ora 9, frigul de afară e aspru. Caii înhămaţi la o căruţă, pe lânga care abia trecusem, respirau din greu aerul tăios iar aburii ce le ieşeau din nări parcă refuzau să se ridice în vazduh şi mai degrabă păreau a pluti într-un soi de imponderabilitate, de staţionare, aşişderea unei ceţe dese deasupra unui heleşteu la sfărşit de noiembrie. Nici frigul, nici puţina agitaţie a consătenilor ce merg la lucru nu par sa-l deranjeze câtuşi de puţin pe localnicul solidar cu alcoolul din prispa hanului din sat. Să-l intereseze pe el oare cine-o fi noul premier? Nicidecum. Să fie curios ce partid, ce ideologie, ce fel de percepte politice aflase-vor în spatele viitorilor guvernanţi? Nici vorbă. Fără a fi  judecători prea asprii, atât eu cât şi bunul meu prieten, nu am putut decât să exclamăm, părcă chiar la unison: uite unde merg banii protecţiei sociale.

Acest personaj pitoresc, în felul său, nu este altceva decât întruchiparea bolnăviciunii societăţii.  Relativitatea lui Einstein se regaseşte, fireşte, în tot ce ne înconjoară. Până şi filozofia existenţialistă are relativitatea ei. Şi cum totul este relativ putem presupune, fară teama de a greşi prea tare, că şi acest ins, din perspectiva sa, este implicat activ în societate şi este preocupat de problematica acesteia. Fireşte că întrebările lui Galilei sau Copernic cu privire la mişcarea astrelor sau zbuciumul lui Sartre în Zidul, sunt un fleac şi pălesc înaintea gândiri simple şi pragmatice ale personajului nostru. Pentru acesta intrebari de genul: ce este viaţa? unde este adevărul? care ne sunt fricile, plăcerile şi de unde originează ele? sunt întrebări aiurite şi prosteşti.

România post decembristă pare să fi fost înecată de multiudinea partidelor şi ideologiilor politice. Unele cu tradiţie, altelele nu.  Ceea ce la început părea să fie binecuvântare s-a transformat repede în blestem. Confuzia creştea odată cu numarul partidelor, odată cu numărul prospeţilor lideri, numiţi sau autoproclamaţi. Mulţi s-au ridicat şi mulţi s-au prăbuşit înnecaţi în propria-le cenuşă doar ca sa facă loc altora asemenea lor. După mulţi ani de confuzii au început, încet, încet, a se contuara câteva curente ce se vroiau a fi clare bine determinate şi urmăritoare a unor platforme politice solide.  Cu scârbă şi dezgust, astăzi constatăm că atât drepta cât şi stânga se contopesc pentru a servi avantajului propriu iminent. Într-o ţară guvernată de social democraţie cu cât produci mai mult, implicit cu cât munceşti mai mult, eşti taxat mai aspru, plateşti impozite mai mari. Din aceste impozite o parte se întorc societăţii sub forma ajutoarelor sociale. Cu alte cuvinte este spijinită, din aceşti bani, inclusiv ne-munca. Pe partea cealaltă, o guvernare de dreapta ar trebui sa însemne orientarea înspre capital. Într-o astfel de societate ar trebui sa fi încurajat să produci cât mai mult. Din păcate, experienţa românească a ultimilor ani ne-a dovedit că indiferent de culoarea politică, de ideologia pe care în ipocrizia lor se laudă că o servesc, toate partidele care s-au perindat la guverarea ţării, au pus biruri peste biruri, au marit taxele, au inventat accize noi şi au rasplătit din belşug ne-munca. De ce toate acestea? Simplu. Astfel de acţiuni aduc voturi. Voturile se transformă în putere. Puterea îţi permite să împarţi plăcinta din a cărei primă felie te înfrupţi cu nesaţ tu şi şleahta care te-a susţinut. 

Inutil a spune cât de mulţi bani, ai mei, ai noştri sunt risipiţi pentru ca o adunătură să-şi atingă scopul. Cei puţini dar privilegiaţi sunt rodul alegerii noastre, a celor mulţi. Până şi localnicul amintit, a cărui unică preocupare e alcoolul şi ziua lunii în care poştaşul îi aduce acasă, din mărinimia guvernului, mult râvnitul ajutor social, chiar şi el are dreptul de a vota, îl exercită şi-l direcţionează catre acei care, lună de lună, se îngrijesc ca el să-şi primească răsplata ne-muncii lui. 

Nu pot decât a fi de acord cu bunul meu prieten atunci când a spus: Când mă gândesc la poporul meu, Drăgăliţă Doamne, îmi vine aşa o tristeţe şi o durere în suflet, unde-l văd atât de prost, de naiv, de incult, toate aceste sentimente pentru că, cu toate păcatele de neiertat pe care le are, şti-mă dracu de ce îl iubesc nespus.

Lumea pornirilor nestăpânite şi statornice spre rău, adică cea a neajunsurilor, a viciilor nu este altceva decât forma captivităţii insului într-un univers concentraţionar, a unei temniţe în care se regăseşte răsfaţat şi chinuit de-o potrivă de propriile-i porniri. Gardianul ce luptă împotriva acestor grozăvii este omniprezenta dar nu şi atotputernica conştiinţă. Ea este cea care nascoceşte felurite moduri în care să chinuie omul mai cu seamă după înfăptuirea viciului dar a cărei voce este mult prea slabă şi firavă pentru a se face auzită inaintea căderii.

Jurnalul Fericirii ne indică trei soluţii, în testamentul politic, soluţii dintre care una anume o regăsesc ca fiind cel mai uşor de adaptat, de armonizat cu starea de viciu, suferind, fireşte, anumite modificări şi extinzând-o ipotetic la forma pornirilor amintite. Nu este vorba de soluţia lui Soljeniţîn, nici cea a lui Zinoviev, ci este vorba de cea a lui Churchill şi Bukovski. Pentru că atunci când te afli în prezenţa tiraniei viciului, a asupririi sale, a mizeriei pe care acesta o produce scoţi din el poftă nebună de a trăi şi a lupta. Lupta însă, e cea mai grea dintre toate, e lupta cu tine însuţi. Savanţi ori oameni de rând, cu toţii se luptă, în sinea lor cel puţin, cu lucrurile cărora s-ar împotrivi dar parcă nu o pot face. Măsura gravităţii răului produs este mai cu seamă cuntificată de gândirea înţeleaptă decăt de cea a zurbagiului care în simplitatea lui este sau se crede liber.

Dimensiunea libertăţii acestuia din urmă nu este altceva decât absenţa unei conştiinţe puternice. Pe cât de variată şi complicată este patologia viciului, pe atât de de complexă e şi starea de luptă interioară ce-i urmează acestuia. Intervenţia conştiinţei, a puterii de înfrânare, este a priori  consumării viciului doar în cazul acelora cu mintea călită şi antrenată în a prevestii povara ce-i va apasa mai apoi. Interveţia conştiinţei pe timpul exersării viciului este forma cea mai des întâlnită însă tolerată pentru că mintea insului nu e în stare să stopeze un rău bine definit şi iminent ce urmeză a-l afecta. Este precum în cazul fumătorilor care deşi recunosc şi sunt de acord cu răul ce-l fac lor înşişi şi mai apoi celor din jur, conştientizeză forma răului însă nu-i înţeleg amploarea. O altă formă de intervenţie a conştiinţei este cea a posteriori săvârşirii lucrului vicios. Pentru cei nepregătiţi să lupte cu viciul, cei ce i se alătură şi îi cedează cu prea multă uşurinţă, pentru aceştia conştiinţa are rolul gardianului închisorii propriilor remuşcări şi regrete. Prezenţa sa este continuă şi apăsătoare. Cu toate încercările conştientului de a te liniştii, ale inconştientului de a ignora, conştinţa ce probabil sălăşluieşte în sub conştient, nascoceşte noi moduri prin care să te chinuie amintindu-ţi de lucrurile făcute chiar dacă acestea nu mai pot suferi îndreptare. Timpul, care este masură obiectivă a existenţei şi din limitata perspectivă umană chiar o dimensiune a acesteia, este singurul care deţine capabilitatea atenuării efectelor presiunii exercitate de conştiinţă. Ultima formă identificată este aceea a nepăsătorului, a pasivului, a superficialului în jurul căruia tot ce se întâmplă şi tot la ce este părtaş nu este altceva decât o pură întâmplare. Întâmplarea a creat totul şi gândirea profundă, reflectarea asupra marilor întrebări existenţiale, prezenţa conştiinţei şi a contrângerilor acesteia atunci când e vorba de viciu, nu sunt altceva decât o glumă de prost gust. Dintr-o vădită împuţinare a minţii aceştia din urmă se cred liberi, liberi faţă de cei din jur şi mai cu seamă liberi faţă de ei înşişi, ei sunt zâmbitori şi degajaţi convinşi fiind de relativitatea celor lumeşti ce li se întâmplă. Această neruşinare a gândirii acestora sfidează ceea ce altora le pare a fi forma elemetară de prezenţă a conştiinţei, bunul simţ. Continua prezenţă a viciului a devenit obişnuinţă, se înscrie în banal, ba chiar mai mult îl obligă pe ins la perseverenţă, la dorinţa de auto depăşire: mâine o voi face şi mai lată.

Dacă poarta strâmtă, prin care trecem cu toţii la un moment dat, este trecerea spre viciu, conştiinţa e poteca plina de mărăcini ce îţi străpung talpile la fiecare pas îndemnându-te în a te întorce din calea pe care ai apucat-o. Desolidarizarea de viciu este cea mai de preţ victorie în lupta cu tine însuţi.

Acronimul W.A.S.P. este abrevierea etnonimului socio-cultural White Anglo-Saxon Protestant originat în Statele Unite. Acest etnonim se regăseşte des utilizat de-a lungul istoriei recente atât în context cultural, sociologic dar mai cu seamă în cel politic. Potrivit celor ce ce cred în teorii conspiraţioniste, W.A.S.P. este, printre altele, condiţia necesară şi obligatorie ce trebuie îndeplinită de omul care ocupă cel mai înalt rang în statul de drept american, de către preşedinte. Pentru fiecare eveniment important ce a marcat istoria s-au găsit, de către unii şi care nu-s puţini, teorii opuse explicaţiilor oficiale, fie că a fost vorba despre Sfântul Graal, Illuminati, aselenizare sau societăţi secrete ce conduc din umbra lumea, toate acestea denotând fascinaţia omului, în general, pentru mister. Astfel de explicaţii, unele verosimile, altele puţin pertinente, au înconjurat şi asasinarea, în 1963, a celui de al 35-lea preşedinte american, John Fitzgerald Kenedy. Printre altele, unul din motivele asasinării sale, potrivit unor astfel de teorii, era tocmai lipsa originilor sale ca W.A.S.P. Preşedintele Kenedy era catolic. Datorită acestui fapt, spun unii conspiraţionişti, ar fi fost eliminat.

Iată că a fost ales cel de al 44-lea preşedinte al S.U.A. Nici el nu se încadrează în categoria W.A.S.P. , chiar de loc. Nu este nici alb, nici anglo-saxon. Nici nu s-a instalat la Casa Albă şi este deja cel mai păzit om de pe planetă. Alegerea lui Barack Obama în funcţia de preşedinte a pus Secret Service în alertă maximă. Potrivit unor presupuşi specialişti în securitate, citaţi de posturi de televiziune şi presă, nici unul dintre preşedinţii americani de până acum nu ar fi fost într-un pericol mai mare. Fără a fi încă cunoscute rezultalele alegerilor, Secret Service a decis că Barack Obama trebuie pazit ca şi cum ar fi preşedinte, lucru ce s-a remarcat chiar in noaptea discursului de la Chicago. Aceiaşi specialişti susţin că “Barack Obama este preşedintele cu cea mai mare posibilitate să fie asasinat“.

Dacă o astfel de ameninţare există, ea nu are nici o legătură cu Înţelepţii Sionului, Illuminati, Francmasoni ori altă organizaţie care, spun conspiraţioniştii, ar conduce lumea din umbră. FBI a anunţat că monitorizează, împreună cu Secret Service, activităţile a 487 de grupări rasiste din Statele Unite. Personalităţile scenei politice mondiale au fost din totdeauna ţinta atentatelor. Ku Klux Klan, care susţine superioritatea rasei albe şi îşi exprimă adesea cu violenţă atitudinea de antisemitism, anticatolicism, homofobie, etc., este una din organizaţiile monitorizate atent de către serviciile americane. Atentatorii au fost, de multe ori, persoane ce au acţionat pe cont propriu. Nu puţini dintre aceştia aveau mintea rătăcită, erau manipulaţi sau învrăjbiţi de sentimente personale. Pericolul adevărat pentru preşedintele Obama este acesta şi nicidecum vre-o organizaţie misterioasă, tainică şi enigmatică.

Noiembrie… Bântuie criza economică prin lume. Angoasa incertitudinii imprejmuie administratorii visteriilor lumii. Degringolada care-i împresură pe unii, îi lasă rece pe alţii. Într-o oarecare nefirească măsură şi eu însumi mă înscriu într-o desăvârşită seninătate a vacarmului ce ne înconjoară dar din răsputeri lupt cu îndârjire împotriva adormirii conştientului, împotriva somnului raţiunii.

Nu voiesc să fiu cel dintâi care ia piatra să o arunce şi nici lupul moralist însa dobitocia care ne-nconjoară, absenţa conştientului în semenii noştri mă împinge la revoltă.

Beţia întâmplătoare, socială sau solitară nu este condamnabilă în sinea ei. Conjunturile în care aceasta se petrece, concatenarea ei cu un eveniment anume este ceea ce o defineşte ca fiind nefirească, spurcată, condamnabilă. Este deja obişnuit ca evenimente anume, celebrări ori comemorări, să reunească pe acei ce împărtăşesc sentimente comune. Din aste motive, cu siguranţă, fie ca e vorba de 1 Decembrie, 24 Ianuarie, aniversarea unei crâşme sau vre-un alt soi de mondenitate, tinerii simt nevoia reuniunii, aş îndrăzni chiar a spune, nevoia comuniunii, în sens laic, profan vorbind. Acestă comuniune se foloseşte de un liant puternic, mai tare decât cimentul romanilor dintre pietrele apeductelor, de alcool. Raţionamentul este simplu, la îndemâna oricui: bei şi te integrezi, eşti beat – eşti de-al nostru. Cu cât poţi turna mai mult în tine, cu cât îţi siluieşti ficatul la a îndura mai mult, cu atât eşti mai apreciat. Totalitatea reperelor de măsură, scala valorică a tovaraşilor de pahar se limitează la un singur lucru, alcool. Dacă nu vreau a judeca felul alcoolicilor sau forma alcolemiei, totuşi, vreau să judec aspru momentul şi locul în care gloatele de tineri se lasă îndulciţi de aburii lui Bachus.

Crăciunul, colindatul umblatul din casă în casă, veselia naşterii celui vestit de magi şi înţelepţi, este o scuză general folosită pentru a bea cât mai mult, în cât mai multe locuri, cu cât mai mulţi oameni. Fără a mă comporta precum un fariseu şi fără să duhnesc a fals pot spune că înţeleg, pe undeva, raţiunea motivării liniştitoare a conştiinţei aceluia care-şi spune: e un moment al veseliei, al bucuriei, şi dacă scriptura spune ca vinul veseleşte inima omului, in extenso, să bem până nu mai putem. Câtă îngustime! Această logică bolnavă şi lăuntrică este cel mai curat şi impecabil raţionament drăcesc. Nu am să intru însă în filozofări dogmatice pe acestă temă şi am să merg mai departe.

De Paşti, slujba Învierii devine motiv social. O întâmplare oarecare, neimportantă pentru altele decât pentru întâlnirea gloatelor de salonarzi care, aşteaptă cu sufletul la gură împărţeala pâinii înmuiate în vin. Transformarea, înălţătoare pentru cei mai mulţi, a vinului şi pâinii în sângele şi trupul Domnului, îi lasa indiferenţi şi în aceeaşi clipă, a indiferenţei faţă de sacru, îi afundă în împărăţia celui în care Dante a vazut gheaţă. Şleahtele ajung acasă în zori dar nu pentru că din habotnicie şi-ar fi spus rugile într-un colţ umbrit al bisericii până la acea oră, ci pentru că şi-au continuat sărbătoarea prin crâşme, baruri şi cluburi în dezmăţ şi bălăcindu-se în alcool. Tulburarea este şi mai mare când cunoscută la perfecţie netrebnicia acestor lucruri fiind, somul raţionalului şi prezenţa inconştientului şterg orice urmă de regret sau măcar de îndoială legată de înfăptuirea unui asfel de sacrilegiu.

Revenind la Noiembrie, la întâi de Noiembrie, la comemorarea celor ce nu mai sunt, la miile de lumânări a căror lumină caldă şi plăpândă licăreşte în noapte, întâlnim acelaşi fenomen, aceeaşi manifestare prostească a multora dintre tinerii noştri. Un nou motiv de socializare. Nu se lasă bine seara şi telefoanele sună, se fac mobilizări. Un astfel de motiv nu trebuie ratat, trebuie mers la cimitir. Aşa o spun de parcă ar merge la film. Mergi la locul de veci al bunicilor, daca nu, al bunicilor cutărui prieten ori prietena ori dacă nu, te alături găştii şi pur şi simplu mergi, că aşa fac toţi. Apoi, după ce au fost în cimitir, au socializat, s-au hizlit şi s-au distrat suficient, e timpul să petreacă serios. Cum ar putea altcumva decât cu ajutorul nemijlocit al alcoolului, în obscuritatea unui local, unde mocirlirea conştientului este ridicată la rang de ideal.

Chiar dacă, dintr-un snobism al compătimirii (căci există şi aşa ceva), aş pune pe seama lipsei de interes faţă de adevărurile existenţiale, nesocotinţa acestor tineri faţă de adevărata esenţă a celebrării zilei naţionale sau nechibzuinţa şi uşurinţa cu care îşi bat joc de o sărbătoare religioasă, totuşi, nu pot înţelege cum tratează cu aceeaşi îngustime prostească a minţii, comemorarea celor dragi lor, care nu mai sunt. Prezenţa în cimitir, o lumânare aprinsă, întreg acest context este un simbol şi cum orice simbol cuprinde în sine o parte a simbolizatului, batjocorirea acestui eveniment prin brutala nepăsare, prin transformarea intr-un element de bunvoie şi petrecere, prin stropirea sa din belşug cu alcool, este batjocorirea nu numai a memoriei celor plecati dintre apropiaţii lor dar a memoriei tuturor celor trecuţi în lumea celor drepţi.