Deunăzi am dat curs invitaţiei bunului nostru prieten, dipl.ing. Leonida Truţă şi l-am vizitat în locul său cel mai iubit, Muzeul Apei. Incursiunea noastră într-o lume de care nici nu ştiam ca există, aceea a  apei, pe care o consideram până de curând cât se poate de banală, a fost o experienţă vrednică de aducere aminte. După cum însuşi inginerul Truţă îl cita pe Iorga şi spunea: “Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea să o auzi şi un dram de iubire să o înţelegi”, aşa am ajuns să iubim povestea apei pentru că am avut norocul ca aceasta să ne fie spusă de cel dintâi iubitor al acesteia.

Istoria încărcată a locului, care are cu mult peste un secol, a fost depănată pe-ndelete şi presărată cu amănunte din cele mai interesante cu o rabdare și dragoste de neegalat de către cel care din 1956 şi-a închinat munca şi viaţa  apei care alimentează oraşul de la poalele Feleacului.

În curtea exterioară tronau, asemenea unor adevărate opere de artă, la loc de cinste expuse, fragmente din canale colectoare, tubulaturi şi conducte de aducţiune, robineţi şi utilaje de pentru curăţirea canalelor . Chiar dacă e greu de închipuit cum astfel de lucruri pot fi exponate de muzeu, repede ne-am convins de importanţa acestora ascultând cu bagare de seamă istoria fiecărui exponat. Povestea locului, începând cu primele conducte pentru apă din fontă ce au deservit Clujul înca de la finele anilor 1800, este mai mult decât fascinantă, e de-a dreptul seducătoare.

Cu acelaşi patos caracteristic, ing.Truţă a facut o prezentare a documentelor care se regăsesc aici. Documente ce au o strânsă legatură cu licoarea dătătoare de viață. Fie ca e vorba de “ziarul de şantier” de la început de secol XX, de proiectul de instalare a apei în Gara Cluj, în 1907, sau altele asemenea, toate se remarcă prin minuţiozitatea întocmirii şi detaliile tehnice conţinute.

Între documentele de aici se remarcă două mai aparte. Primul dintre acestea este un “mandat de pedeapsă” din anul 1921, prin care un birjar e amendat cu suma de 50 de lei pentru ca şi-a spălat birja în centrul oraşului risipind apa. Cel de al doilea datează din 1934 şi este o ofertă de licitaţie, scrisă de mână, adresată primăriei de către un căruţaş sărac pe nume Murăşan Vasile, care se oferă să transporte balast în mai multe puncte din Cluj, balast utilizat la lucrarile de instalare a apei.

Pe lângă acestea sunt multe, foarte multe de văzut şi aflat. Sisteme de pompare, aducţiune, motoare, canalizări, colecţia de capace de canal, documente enunţând regulamente de folosire a apei şi sancţionare a meşterilor care făceau “muncă de cârpaciu”, sancţionare cu amenzi usturătoare sau chiar încarcerare şi multe altele le puteţi afla doar vizitând acest loc. Dacă aveţi şi norocul ca sufletul acestui loc, inginerul Truţă, să vă fie ghid vă puteţi considera intr-adevăr norocoşi.

Share this:

În contextul unor temperaturi ridicate sau a unor expuneri de  la căldură, organismul este capabil să-şi menţină o temperatură optimă prin declanşarea unor mecanisme de termoreglare. Când aceste mecanisme nu mai dau randament survine soluţia unei terase, în centru, unde te înfrupţi cu nesaţ dintr-o apă plată, răcoritoare sau bere, după preferinţe. Astfel am procedat aseară, 10 iunie, în centrul Clujului, în Piaţa Muzeului.  Locul umbrit, pavajul răcoros şi paharul rece precum gheaţa par să fie combinaţia perfectă la final de zi de muncă şi stres. Discuţii felurite, bancuri şi altele asemenea, făcute anume pentru a te destinde, îşi fac loc la masă desceţindu-ne frunţile. După ceva vreme, să tot fi fost vre-o două ceasuri, politicos ii solicitam persoanei care ne-a servit, nota de plată. După câteva minute, domnişoara în cauză, ne aduce, nu ştim dacă din propria-i iniţiativă sau la îndemnul vre-unui şef, o bucată de hartie mâzgălită cu un pix, pe post de bon fiscal. Nu stiu dacă în acele momente m-a cuprins mai tare mirarea, şocul că într-o locaţie centrală îşi permit să nu emită bonuri fiscale sau mai degrabă mi-am simţit lezată latura de contribuabil. Faptul că în interiorul localului tronează, plină de praf, o plăcuţă care ne îndeamnă, pe noi consumatorii, să solicităm şi să păstrăm bonul fiscal, nu-i deranjează câtuşi de puţin pe chelneri.

Pentru cei care nu cunosc în detaliu mecanismele vânzarii cu amănuntul, am să explic în câteva cuvinte care sunt avantajele comerciantului care nu înregistrează fiscal această vânzare.  Presupunem că cele ce le-am consumat la masă, două beri fără alcool, o bere cu alcool şi o apă plată, au o valoare totală la achiziţie de 8 Ron. Preţul lor de vânzare a fost, după cum reiese din pseudo-bonul scris de mână, 21,50 Ron. Asta înseamnă o diferenţă de 13,5 Ron. Acestă diferenţă este profitul brut al localului în cauză. Din acest profit brut operatorul economic trebuie să verse bugetului de stat 19% TVA (adică diferenţa între TVA-ul de achiziţie şi cel de zânzare) şi 16% impozit pe profit. Cu alte cuvinte un total de aproape 4 Ron. Nu vă lăsaţi derutaţi de suma infimă evazionată, aceasta sumă inmulţită cu câteva sute de consumaţii pe zi şi mai multe zile pe lună rezultă un profit frumuşel, neimpozabil, în buzunarele comerciantului şi o gaură pe măsură în veniturile bugetare.

De câte ori vă întâlniţi cu o astfel de situaţie solicitaţi bonul fiscal. La urma urmei o parte din acei bani îi platiţi statului. De ce să îi bagaţi în buzunarul cuiva fără nici un merit al acestuia din urmă?

Share this:

In aeroport, invins de plictiseala, trag cu urechea la cei din jur. Ascult, ma amuz sau ma intristez de cele ce-mi strabat timpanul. Povesti multe, discutii felurite, oameni diversi. Dintre toate conversatiile, in diverse limbi, doua doamne povestesc in romaneste. Cele ce le aud imi agreseaza in mod ciudat, nu scarita, ciocanelul sau urechea interna ci respectul fata de cele doua concetatene. Inteleg din conversatie ca zboara la Torornto. Nimic deosebit pana aici. Se tot plang pe rand, unei a treia doamne, mult mai tanara, tot romanca la origini dar care pare-se e cetatean canadian acum. Si se plang dansele, va sa zica cele doua, de bani.

Discutia decurge cam asa:

- [...] Si ne-o taiat astia ajutoru’ social.

-Amu lasa si tu ca ai capatat destui ani.

-Da bine no, am capatat dara, da amu di ce sa nu mai capat.

- Apai, casa faina ai cu etaj, masini aveti si voi si ficiorii vosti, doara nu-i nici Boc aiesta ase de prost cum il luam noi.

(acum se adreseaza celei de a treia)

- Apai nu-i cinstit de loc. Ca la noi in sat din 162 de dosare, din astia de primeam bani de la stat ca nu avem venituri, numa la unu singur ii mai da amu. Io stiu ca ne-am facut case si situatie da banii nu-s pa hartie. Ce treab au ei ca am io casa si ce-mi trebe. Daca n-am pensie de la stat doara ii dreptu meu sa-mi deie si mie oarice.

- Ca doara si io zic la fel. Ca ne-o zis si primaru sa nu facem galagie ca avem de tate si ne mai si plimbam la rude in Canada. Da ce treaba are el? Io n-am pensie pe hartie, atunci trebe sa-mi deie statu’ bani. Ca la tata lumea da apoi noua di ce nu?

Stiam ca mai bine de 9 milioane si jumatate de romani primesc, intr-o forma sau alta, ajutor de la stat, cum la fel de bine stiam ca multe persoane, cu preponderenta din mediul rural, primesc banii astia de “florile marului”. Auzindu-le pe cele doua venerabile femei, plangandu-se ca nu mai primesc, atentie, ajutor social dar au proprietati si se plimba cu avionul in Canada, ei bine asta m-a scarbit de-a dreptul.

Asa ca… contribuabili, platiti-va darile.

Share this:

sursa: The Daily Star

Romania is a country of preconceptions for a lot of people. Some only heard of it because of Transylvania and its bloodthirsty Dracula; others because of communism and its dictator, Nicolae Ceausescu.

There is so much more to it, as the 25 students from Hartwick College, accompanied by their professor and soccer coach, discovered in the three weeks of the January-term trip they took.

This well-prepared visit could not have taken place 25 years ago. Behind the iron curtain, personally, I would’ve been forbidden to even talk to foreigners “” Americans especially. I probably would’ve had to ask for approval months in advance to get an “official” translator and to fill endless pages of reports regarding my time spent with them.

This is not the case today. Things changed dramatically in the past 20 years after we put an end to the decades-long rule of Ceausescu, who took power in 1965, and his Securitate police state that became increasingly oppressive and Draconian through the 1980s.

The students who spent almost three weeks in the heart of Transylvania were able to experience the changes that took place here and had a huge impact on the economy, banking system, health care and so on.

Most of them came here without knowing a thing about Romania, with no expectations, but they’re leaving this country with so many pleasant memories.

Their chance to interact with a different culture, mentality, even language, benefited both the Hartwick students and the Romanian friends they’ve made.

We all know how governments are the worst administrators of funds. This is nothing new; it’s been like that since the Roman times, and the same goes for the Romanian government. It has been spending millions on commercials and advertising for Romania. To quantify how many tourists those commercials brought is almost impossible.

What Hartwick College Professor Sears and Coach Matt Verni did for Romania, bringing these students here, has a huge impact. They all loved this place. Some of them want to extend their stay, others want to return in the near future, but all of them will tell their friends and families what a great place this is.

This is the kind of advertising we need “” personal experiences. And these students had plenty of those. They’ve got the chance to get in touch with the history of the country, to talk to businessmen, bankers, doctors, entrepreneurs, lawyers and to tour businesses and a factory.

During the lectures they took part in, they’ve had the chance to ask questions, to interact with the speakers, better understanding how things are done here.

Some of the things they’ve learned about our past shocked them and made them appreciate what they have today. Being able, in the past, to purchase only half a loaf of bread per person per day, 11 eggs per person per month or one pound of pork per month, were things that were hard for them to relate to.

Also having only one channel on TV broadcasting for two hours a day and just communist propaganda surprised these students.

They met college students and talked to them about things that people their age are interested in, finding out similarities but differences as well in the way they study in school or spend their free time.

They took trips in the countryside and other cities, experiencing the local cuisine and traditions. They simply loved the place, and people here liked them a lot. They felt welcomed and safe; they were well-behaved and proudly represented their school and country.

Today, I can tell for sure that Romania won the hearts of these 25 young people, and they will remember this country for the rest of their lives.

Share this:

Articol publicat in The Daily Star

I’m not upset for paying taxes. I don’t have a problem that taxation is so high for small businesses _ even though small- and medium-sized companies are the engine that moves the economy forward.

I mean, after all, we do need strong national revenue. If a company is taxed, it pays a part of its income or profits to the government so the government can pay for public services such as education, health care, military and police.

Paying all these taxes would not bother me at all if the money would go to the right places, where it’s needed the most. However, finding out about overpriced acquisitions for government contracts delivered to certain politicians through companies owned by their wives, sons or relatives deeply disturbs me.

Seeing the poor quality of the centralized health care system and the low remuneration that doctors get deeply disturbs me. I see the government wasting money every day like crazy, and this drives me nuts.

Now, as I said, the government collects taxes and then distributes the funds to all public services, including health care. The Romanian health care system has been in existence since 1700, and it has had many an unsung hero since. During the 1828 plague in Bucharest, 21 out of 26 doctors died of plague whilst administering treatment for the disease.

Today, I can frankly say that the health care system is ill, very ill, and will probably die soon unless urgent measures are taken. Despite the high taxation, health care is dangerously underfunded, which causes problems.

Hospitals owe money to medical suppliers and make partial payments to laboratories so they can survive. The Romanian Association of Medical Product Suppliers even threatens to cut deliveries to several hospitals in the country. Despite the suppliers’ sympathy for the problems of the Romanian health system, they are ready to turn off the switch.

On a personal level, even though I’m entitled, as a taxpayer, to free medical care, I would still have my wife give birth in a private clinic and gladly pay for that. It’s not that the doctors in the state’s health care system aren’t great professionals. It is just that health care is generally poor by European standards.

Underpaid doctors have the tendency to either accept or even request certain financial benefits from their patients. For example, my friend who is eight-months pregnant has already made an appointment to give birth at a private clinic, but not before checking out a regular, government-funded hospital.

She found that in the state hospital she would need to bring a lot of things _ including aspirin and a piece of cloth that doctors would use to wipe the baby right after birth.

Besides this and the poor look of the hospital, she also found out that she should grease the squeaky wheels of the system by giving 500 Euros to the doctor and another 200 or so to the nurses that would deliver her child into the world.

Why this bribe? So they can take better care of her and the baby.

Now, on the other hand, the fee at the private clinic she is going to is 1,000 Euros. The clinic looks much nicer and has better equipment. The staff is great, and all she needs to bring are just clothes for the newborn baby. She will be paying the private clinic’s fee because it’s the better choice.

Could you imagine for a second how frustrating this is? I mean, you pay for medical care with your taxes all your life; but when you need to benefit from that money, you find out that you need to pull more money out of your pocket just to be treated normally.

Centralized health care doesn’t work. In a private health care system, you have choices you can make on your own money.

When you pay revenue to the government and it decides how the funds are distributed to health care, you have no control over your money. You can’t make decisions on how that money is being spent.

Despite my belief that everyone should have access to health care, I do believe that private, independent health care is the best.

Share this:

De ceva vreme piaţa imobiliara de la noi s-a mai potolit. Domolirea aceasta işi are rădăcinile în criza financiară care încearcă o lume întreagă. Bună sau rea, mă refer la această înfrânare a pieţei, are şi efecte pozitive. Cumpărătorii sunt puţini, oferta vastă şi asta le permite celor dintâi să fie mai exigenţi.

Mai deunăzi am fost să văd o casă nou contruită într-o zonă de dezvoltare imobiliară undeva în America. Fireşte, critic fiind din fire, am urmarit toate detaliile incepând cu zona de amplasare, căi de acces, utilitaţi şi încheind cu construcţia în sine. 

Aici, o zona în care urmează a se dezvolta un proiect imobiliar este întâi de toate viabilizată. Cu alte cuvinte sunt instalate liniile elctrice, conductele de apa si gaz, sunt turnate strazile, trotuarele si facuta canalizarea. La final rezultă un ciudat câmp intins, plin de strzi şi alei, cu stalpi de iluminat public. Asta este procedura firească. Întâi infrastructura şi apoi construieşti.

Partea stanga a strazii, unde inca nu s-a construit si iarba uscata troneaza pe camp

...si partea dreapta a aceleiasi strazi.

Odată ajunşi acolo, am fost  întâmpinaţi de un responsabil zonal al constructorului (field manager). Acesta, după ce în prealabil şi-a pus o cască de protecţie, ca doar ne aflam pe un şantier, a început binevoitor să ne explice care sunt limitele proprietăţii, unde sunt amplasate sistemele de irigat gazonul, colectorul apelor pluviale etc. Asculta cu interes întrebările care-i erau adresate şi răspundea cu rabdare şi la obiect detaliind toate aspectele necesare. Inutil să spun că o constructie recent finalizata inseamna finisată, curăţată impecabil, gazonul plantat şi întreţinut şi racordurile la toate utilităţile realizate.  Prin comparaţie nu pot a nu mă gândi la constructorii noştri de acasă care după finalizarea construcţiei lasă în sarcina viitorului proprietar amenajarea în jurul contrucţiei, construirea căilor de acces şi nu arareori chiar curăţenia interioara post şantier.

  Când am trecut la interior ne-a fost explicată structura construcţiei, metodele şi materialele folosite. În sufragerie ne-a fost indicat locul in care, sub niste capacele din plastic, se aflau conexiunile pentru sistemul audio 7.1, distribuirea prizelor şi a întrerupătoarelor, modul de funcţionare al şemineului, etc.  Rând pe rând fiecare colţişor al casei a fost disecat şi explicat până în cel mai mic detaliu. În bucătăria casei constructorul ne-a explicat toate racordurile la apa, canalizare şi gaze, modul de funcţionare al cuptoarelor, aragazului, hotei, etc.

Explicarea manualului proprietarului

Dacă până aici lucrurile par fireşti cea ce a urmat m-a impresionat de-a dreptul. După 2 ore de explicaţii şi plimbări prin toată casa, lovitura de graţie a fost prezentarea manualului proprietarului. Prima pagină prezintă toate adresele şi numerele de telefon utile din zonă: spitale, biroul şerifului, scoli, grădiniţe, centre comerciale şi altele asemenea. Un capitol era dedicat modalitaţii de contact al constructorului pentru situaţii de garanţie, garnţie care, apropos, este de 10 ani pentru chestiile structurale şi instalaţii şi  2 ani pentru restul. Pagina următoare prezenta modalitatea de contact a constructorului în cazul unei urgenţe. Tot aici erau şi definite în mod clar urgenţele: ţevi sparte, robinete care picură, defecţiuni la climatizare şi multe altele. Alte capitole explicau funcţionalitatea sistemului fotovoltaic, a pompelor de apă caldă, a distrugatorului de gunoaie (puţin forţată traducerea lui garbage disposal) şi a tuturor celorlalte aparate de prin casă.

Construcţia este racordată la toate utilităţile iar noului proprietar îi este indicat în manual un număr de telefon unde să sune pentru ai fi transferate pe numele său toate contractele pentru utilităţi. Panourile fotovoltaice instalate pe casă, de dimensiunea ţiglelor, astfel încât de la distanţă cu greu le poţi distinge, reduc semnificativ factura de electricitate. Factura unui viitor vecin de pe stradă, pentru o luna de vară când aerul condiţionat centralizat funcţionează foarte multe ore pe zi, era de doar 6 dolari, faţă de cam 350 cât costă consumul lunar pentru o casă de acea dimensiune.

Cu toate ca, din punctul meu de vedere, construcţia era impecabilă, viitori proprietari au avut câteva doleanţe pe care constructorul şi le-a însuşit urmând a desemna o echipă care sa facă modificările cerute. Mai mult decât atât, viitorii proprietari au fost sfătuiţi ca la o lună după ce se vor fi mutat în noua casă, să întocmescă o listă cu eventualele remedieri, corecturi sau modificări pe care le consideră necesare şi să le transmită constructorului spre soluţionare.

Pe tot parcursul prezentării casei, reprezentantul constructorului a purtat cască de protecţie şi peste papuci nişte huse de protecţie din nylon, astfel încât să nu murdărească mochetele sau să zgârie pardoseaua.

De ce oare noi nu ridicăm atâtea pretenţii constructorului? De ce pretenţiile şi aşteptările ne sunt atât de modeste? Capitalismul naşte concurenţa. Concurenţa creşte calitatea serviciilor şi a produselor, reduce preţul şi creşte pretenţiile clientului. Dacă eu refuz să cumpar, sa spunem, un apartament, din cauza calităţii proaste a finisajelor, pseudo-dezvoltatorul îmi râde în nas pentru că ştie că din cei care-mi vor urma tot va găsi unul care sa accepte calitatea îndoielnică. Nu este în zadar să-ti creşti pretenţiile, chiar dacă alţii nu o fac. Odată cu trecerea unei generaţii lucrurile se vor îndrepta. Pe banii tăi eşti stăpân şi e dreptul tău să ceri cât mai mult pentru ei. Alţii o fac! De ce să nu procedăm la fel?

Share this:

În lipsă de subiecte interesante, parasit de muza inspiraţiei, m-am gândit că dacă tot sunt primul român care a caştigat în instanţă dreptul de a înmatricula un autoturism fără plata taxei de poluare, să adaug un scurt material publicat în Evenimentul Zilei, pe această temă.

Până când ministrul mediului, Nicolae Nemirschi, va micşora taxa de primă înmatriculare, triplată de guvernul Tăriceanu în decembrie 2008, există un român care a reuşit să o desfiinţeze în justiţie.

Este şi cazul unui locuitor al judeţului Cluj, care a câştigat irevocabil în justiţie dreptul de a-şi înmatricula maşina fără să plătească vreo taxă. Aceste sentinţe nu pot fi considerate precedente juridice, dar ele pot inspira şi alte instanţe.

„Mi-am dat seama că era vorba despre o discriminare“

Primul clujean care a câştigat irevocabil dreptul să-şi înmatriculeze maşina este Radu Cristea. El este chiar fratele avocatului Florin Cristea, cel care l-a reprezentat în procesul împotriva Serviciului de Înmatriculări de pe lângă Prefectura Cluj.

Radu Cristea şi-a cumpărat o maşină second-hand din Germania. „Ca să o înmatriculez am fost obligat să plătesc taxă de poluare, iar pentru o altă maşină, un Logan, nu. Atunci am decis să mă adresez justiţiei, pentru că este dreptul meu. M-am gândit de la început că o să câştig, deoarece mi-am dat seama că era vorba despre o discriminare, care creează diferenţe între cetăţenii români“, susţine Radu Cristea. Instanţa s-a pronunţat în cazul lui pe 26 septembrie 2008.

Sentinţa a rămas definitivă şi irevocabilă, deoarece statul, prin Prefectura Cluj, nu a făcut recurs. „Tratatul European are prevederi clare la libera circulaţie a mărfurilor între ţările din UE. Dacă un cetăţean din altă ţară a UE nu plăteşte o taxă pentru reînmatricularea unui autoturism la el în ţară, în România acest lucru nu este valabil“, a spus avocatul Cristea.

„Discriminarea este realizată de legiuitor, care a legat plata taxei de poluare de faptul înmatriculării, deşi în preambulul Ordonanţei 50/2008 (din 1 iulie – n.r.) rezultă că s-a urmărit asigurarea protecţiei mediului prin realizarea unor programe şi proiecte pentru îmbunătăţirea aerului, ceea ce implică instituirea unei taxe de poluare pentru toate autoturismele aflate în trafic“, s-a pronunţat judecătorul Cristi Danileţ, de la Tribunalul Cluj, care a admis cea de-a doua acţiune.

„Un precedent care poate inspira alte instanţe“

Profesorul de drept Gheorghiţă Mateuţ susţine că în cazul sentinţei dată de Tribunalul Cluj, în legătură cu înmatricularea unor maşini fără plata taxei auto, se poate vorbi despre existenţa unui precedent. „Se poate invoca practica judiciară a instanţei, dar acest fapt nu reprezintă izvor de drept. Putem vorbi doar despre un precedent, care nu este obligatoriu, dar poate inspira şi alte instanţe“, a mai spus Mateuţ.

Potrivit profesorului clujean, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar trebui să intervină pentru ca această situaţie să poată deveni o practică unitară, valabilă în toate instanţele. „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are rolul constituţional de a uniformiza practicile judiciare. Practica unitară înseamnă ca în legătură cu aceeaşi problemă de drept să există aceeaşi rezolvare“, a spus Mateuţ.

Share this:

„Cum ar putea fi dl Duda acest ins fără de prihană, salvator mesianic născut din spuma mării, transparent, diafan, ethereal şi inalterabil etic precum roua dimineţii, când este lucru bine-ştiut că domnia sa a deţinut funcţii copios remunerate ca “amabassador-at-large” oferite de guvernarea Iliescu-Năstase?”, scrie dl.Vladimir Tismăneanu pe blogul lui. Cu tot respectul pe care-l port omului care a condamnat comunismul, sentimentele pe care le nutresc pentru domnia sa, în aceste momente, nu sunt dintre cele mai alese. Fireşte că dl.Tismăneanu, la fel ca oricine, este îndreptăţit la propria-i părere. Felul în care şi-o exprimă însă, cu atât de mult venin, te face să crezi că ar fi aproape o vendetă personală.

De îndată ce principele Radu şi-a anuaţat candidatura suntem martorii celei mai agresive şi jegoase campanii de denigrare şi jignire, campanie purtată de-o potrivă de susţinatorii partidului portocaliu precum şi de opozanţii lor. Principele Radu este primul canidat, din 89 încoace, la cursa pentru preşedinţia româniei care se “bucură” de atâta ură. Mă întrebam, de unde atâta aversiune faţă de el? E simplu. Din teamă. Din frică. Fiara încolţită atacă întotdeauna.

În ce mă priveşte nu pot decât să privesc cu admiraţie lansarea în cursa pentru Cotroceni a principelui. Mă bucur nespus că acea zonă a societăţii româneşti, zona intelectualităţii, care a stat prea mult în spate, îşi face curaj printr-un prim reprezentant al său şi se avântă în zona politicului. Fireşte că mârşăviile celor ce-şi simt pozitia şubrezită nu vor înceta. Ba mai mult, vor spori în volum şi intensitate.  “Lăturile” pe care le vor arunca, după cum spunea in seara asta Cristoiu, vor fi din cele mai josnice. Dacă principele Radu le va înfrunta cu demnitate şi onoare până la final, cu siguranţă va avea votul meu. Le fel de convins sunt că mulţi dintre cei scârbiţi de clasa politică actuală, care au refuzat să mai voteze şi care reprezintă un procent semnificativ din populaţia cu drept de vot, vor putea fi coagulaţi în jurul unui candidat de ţinută aleasă.

Share this:

1959 – jaful secolului

Monica Sevianu in filmul de reconstituire al jafului.

Cinci bărbaţi şi o femeie au fost acuzaţi că în 1959 sub ameninţarea armelor, în plină zi, în  Bucureşti au jefuit o maşină de transport de valori  a Băncii Naţionale a României, furând un milion şase sute de mii de lei, sumă imensă la acea vreme. Ineditul jafului nu consta strict în faptul că era armat, că se petrecea în timpul uni regim totalitarist ci mai degrabă în tipologia autorilor. Cele şase persoane participante la jaf nu se înscriau de loc într-un şablon, într-un stereotip al bandiţilor. Cei şase autori erau toţi intelectuali, membri de partid, persoane conştiente de riscurile la care se expuneau, ştiau că în eventualitatea că vor fi prinşi îşi vor pierde viaţa.  Cred că este îndoielnic faptul ca aceste persoane să fi pornit de la premisa că nu vor fi prinşi. Un infractor de drept comun ar gândi aşa, un hoţ de buzunare, un găinar dar nicidecum un grup de intelectuali.

Jaful secolului, cum a fost denumit ulterior, atât datorită sumei sustrase cât şi modului de acţiune, a fost săvârşit de Alexandru Ioanid, Paul Ioanid, Igor Sevianu, Monica Sevianu, Saşa Muşat şi Haralambrie Obedeanu. Cine erau aceştia? Alexandru Ioanid era cumnatul ministrului de interne Alexandru Drăghici. Paul Ioanid fratele său  era şeful catedrei de studii aviatice la Academia Militară. Igor Sevianu era inginer de aviaţie renumit pentru misiunile sale de sabotaj în cel de al doilea război mondial. Saşa Muşat a fost lider al tinerilor social democraţi după război şi profesor la catedra de istorie a Universităţii Bucureşti până în 1957 când a fost forţat să plece. Haralambrie Obedeanu era profesor universitar, fost titular de catedra la facultatea de ziaristică, decan al acesteia şi jurnalist al organului de presă al partidului comunist, ziarul Scânteia.

Astăzi mulţi se întreabă dacă jaful secolului a avut într-adevăr loc sau a fost doar o înscenare murdară pusă la cale de regimul comunist prin pârghiile securităţii pentru a putea scăpa de cei şase. Cei cinci bărbaţi au sfârşit prin a fi executaţi la Jilava în timp ce Monica Sevianu a fost eliberată la amnistia generală din 1964 şi s-a stins în exil, în Israel, câţiva ani mai târziu.

1971- D.B. Cooper

Dan Cooper, poster de urmarire distribuit de FBI.

Un alt caz învăluit în mister este cel al lui Dan Cooper personajul care a fascinat o întreagă americă prin acţiunea sa de deturnare a unui Boing 727 din care s-a paraşutat deasupra statului Washington dupa ce în prealabil primise o răscumpărare de 200 de mii de dolari, două paraşute şi combustibil în aeroportul din Seattle.  D.B. Cooper, nume ce i-a fost atribuit ulterior de presă, a pus la cale în cel mai mic detaliu modul în care v-a scăpa. Din discuţiile purtate cu piloţii, negociere rutelor de zbor, a altitudinii, modul în care a depresurizat avionul, săritura în noapte pe timp de ploaie fapt ce a împiedicat observarea lui de către avionul F16 care escorta avionul deturnat, denotă faptul ca D.B.Cooper nu era un amator. Fascinant, în acest caz, a fost şi modul în care acesta a părăsit Boing-ul 727 folosind scara din rabatantă din partea posterioara a aeronavei îmbrăcat în costum şi purtând pantofi, asemenea unui om de afaceri.

Astăzi, după aproape 40 de ani, cazul purtând numele de cod  Norjak rămâne unul din misterele nerezolvate de către FBI. În ciuda eforturilor depuse, a recompenselor oferite, a sutelor de informaţii verificate, adevarata identitate a lui Dan Cooper nu a putut fi stabilită. Nu a fost niciodata prins şi nici banii recuperaţi. Cazul său a folosit ca sursă de inspiraţie mai multor producţii hollywoodiene cea mai recentă dintre acestea fiind serialul Prison Break, serial în care Dan Cooper apare încarcerat, sub o altă identitate, în penitenciarul statal Fox River.

2009 – Jaf  la Banca Transilvania

Iată că la 50 de ani de la jaful secolului are loc un nou jaf armat al unei bănci pe teritoriul româniei. Ţinta, o agenţie de cartier a BT din Cluj-Napoca.  Jaful a durat, se pare, 60 de secunde şi suma sustrasă undeva în jur de 60 de mii de euro.  La două zile după jaf, informaţiile oferite de poliţie sunt confuze şi chiar contradictorii. Au fost doi atacatori, ba patru. Erau cu o masina neagra, ba erau pe jos, ba erau cu una neagra si una argintie. Aveau pistoale de calibru mic, ba erau artizanle, ba erau chiar de jucărie. Dacă la 48 de ore după săvârşirea jafului poliţia nu poate prezenta înca date concrete cu privire la jaf este puţin probabil că vor reuşi identificarea făptuitorilor.

Agentia Manastur, Cluj Napoca, a Bancii Transilvania

Acest jaf constituie un element de noutate atât pentru poliţie cât şi pentru bănci. De 50 de ani nu s-au confruntat cu aşa ceva. În consecinţă lipsa de profesionalism a organelor de cercetare este pe undeva de înţeles. Una din declaraţiile poliţiei concluziona că actul a fost premeditat. Sâc! Ce descoperire majoră! Cu siguranţă nu este nevoie de mecanisme complexe de cercetare, de minţi luminate ale poliţiei ca să ajungi la o astfel de concluzie. Câte persoane aţi întâlnit în vre-o bancă, purtînd cagule şi pistoale astfel încât, pur întâmplător, dacă le vine poftă să jefuiască în mod absolut spontan banca? Oare cum pot spunea asemenea grozăvii? După două zile de cercetări singura concluzie certă la care au ajuns este faptul că jaful a fost premeditat.

O mare parte din vină o are şi banca.  În mai toate băncile uşa la casierie nu este securizată ba chiar deschisă larg, mai ales  în sucursalele mai mici, de prin cartiere.  Aşa numita pază este asigurată de către o persoană, între două vârste, care are mai degrabă ar trece ca un biet şi ramolit portar al vre-unei instituţii neînsemnate decât a agent profesionist de pază pregătit şi antrenat, atât fizic cât şi psihic, pentru situaţii periculoase.

La fel cum un accident uşor sporeşte pe viitor vigilenţa şoferului este de dorit ca acest jaf să-i trezească pe toţi care trebuie la realitate, să-i facă să înţeleagă că infracţionalitatea secolului 21 nu poate fi combătută prin campanii de imagine ci doar prin adevărata profesionalizare a sistemului.

Băncile să nu se mai scumpească la tărâţe şi să-şi angajeze persoane de pază antrenate şi pregătite riguros pentru această activitate. La jaful de vineri nu au fost victime, dar puteau fi. La urma urmei oricare din noi se poate regăsi, ca şi client,  într-un astfel de moment nepotrivit într-o bancă. Oare este în stare banca, acesta instituţie pe care o platim cu vârf şi îndesat prin dobănzi, taxe şi comisoane, să ne ofere siguranţă atunci când ii trecem pragul?

Share this: