Germania este creditată ca fiind promotoarea tradiţiei pomului de Crăciun. Încă din secolul al XVI-lea creştinii acestei ţări au adus în ca­sele lor brazi ce urmau a fi decoraţi. Acest obicei a devenit popular şi în alte părţi ale bătrânălui continent, în scurtă vreme.

În Anglia anului 1841, prinţul Albert, soţul reginei Victoria, lansează o adevărată modă, decorând la castelul Windsor primul pom de Crăciun din Regatul Unit. Acesta era împodobit cu dulciuri, fructe şi lumânări. Este lesne de înţeles de ce şi alte familii înstărite au urmat exem­plul regal împodobind brazi de Crăciun cu o mulţime de elemente decorative. Cunoscutul scriitor en­glez Charles Dickens, consemnează faptul că aceşti brazi erau împodobiţi cu păpuşi, instumente muzicale mini­aturale, pistoale şi săbii de jucărie, dulciuri, fructe şi chiar bijuterii.

Pe continentul de dincolo de Atlantic, americanii secolului al XlX-lea considerau pomul de Crăciun ca fiind o ciudăţenie. Se pare că primul pom de Crăciun ameri­can a fost împodobit în 1830 de către rezidenţii germani din statul Pensylvania. In 1851 un brad a fost împodobit în faţa unei biserici, fapt ce a contrariat atât de puternic comunita­tea religioasă locală încât enoriaşii l-au rugat pe preot să renunţe la acest obicei. Pe la anii 1890 ornamentele de Cră­ciun proveneau dinGermaniaiar po­pularitatea bradului împodobit s-a răspândit pe întreg cuprinsul Statelor Unite.

Europenii foloseau brazi mici de aproximativ 1,5m în timp ce americanilor le plăcea ca pomul de Crăciun să fie din podea până în tavan.

Încetul cu încetul, brazii împodobiţi de Crăciun au început să-şi facă apariţia în pieţele oraşelor precum şi în instituţiile publice şi private atât în Europa cât şi înAmerica.

La începuturi brazii erau împodobiţi cu zâne care erau un substitut al îngeraşilor din ziua de azi, precum şi cu clopoţei a căror sunete aveau rolul de a speria şi îndepărta spiritele malefice. În Polonia brazii erau împodobiţi cu îngeri, păsărele şi foarte multe steluţe. În Suedia majoritatea ornamentelor erau din lemn viu colorate, în timp ce în Danemarca la decorarea brazilor se folosesc, alături de alle ornamente, steguleţe, clopoţei şi inimioare. Creş­tinii japonezi preferă utilizarea lampioanelor din hârtie iar lituanienii îşi acoperă brazii cu steluţe şi obiecte cu forme geometrice. În Cehia şi Slo­vacia se folosesc ornamentele confecţionate din ouă golite de conţinut şi vopsite.

Există multe legende cu privire la pomul de Crăciun. Una dintre acestea este povestea Sfântului Bonifaciu, un călugăr englez care a organizat viaţa religioasă din Franţa şiGermania. Într-o zi, călătorind, a dat de un grup de păgâni strânşi în jurul unui stejar, pe cale să sacrifice un copil zeului lor Thor. Pentru a opri sacrificiul şi a salva viaţa copilului, Sf. Bonifaciu a doborât copacul cu o puternică lovitură de pumn. În locul lui a crescut un brăduleţ. Sfântul le-a spus păgânilor că brăduţul era copacul vieţii şi reprezenta viaţa eternă a lui Hristos.

O altă legendă susţine că Martin Luther, fondatorul credinţei protestante, se plimba prin pădure într-un ajun de Crăciun. Cum se plimba, a observat frumuseţea milioanelor de stele sclipind printre ramurile copacilor întodeauna verzi. Atât de furat a fost de această minunată privelişte încât a tăiat un brad şi l-a dus acasă la familia lui. Ca să recreeze aceeaşi frumuseţe sclipi­toare pe care a văzul-o în pădure, a pus lumânări pe toate crengile sale.

O altă legendă vorbeşte despre un pădurar sărac care, cu mult timp în urmă, a întâlnit un copil pierdut şi înfometat, într-un ajun de Crăciun. Chiar dacă el însuşi era foarte sărman, pădurarul i-a dat copilului hrană şi adăpost peste noapte.Trezindu-se în dimineaţa următoare, pădurarul a găsit un strălucitor copac în faţa uşii sale. Copilul înfometat era în realitate pruncul Hristos, deghizat. El a creat copacul pentru a se revanşa în faţa omului bun, pentru gestul său.

Unii cred că originea pomului de Crăciun poate fi piesa “Alungarea din rai”. În timpurile medievale cei mai mulţi oameni nu ştiau să citească şi piesele de teatru erau fo­losite pentru a-i învăţa Scripturile, în întreaga Europă. Piesa “Alungarea din rai”, care arăta crearea omului şi alungarea lui Adam şi a Evei din grădina Edenului era interpretată în fiecare Ajun de Crăciun. Piesa era interpretată iarna, aşa că exista o mică problemă. Era nevoie de un măr, dar merii nu rodesc iarna, aşa că s-a recurs la o substituire. Au fost folosiţi brazii de crengile cărora erau agăţate mere.

Alegerea bradului potrivit

Asociaţia Naţională a Crăciunului din SUA oferă următoarele sfaturi pentru verificarea prospeţimii pomului de Crăciun. În primul rând îndoiţi unul dintre ace uşor între degetul mare şi cel arătător. Acul trebuie să fie flexibil. Dacă este rigid şi se rupe probabil că bradul nu este proaspăt. Apoi, ridicaţi bradul câţiva centimetri de la sol şi lăsaţi-l să cadă, urmărind cu atenţie dacă se scutură. În ultimul rând încercaţi să obţineţi un brad care creşte în împrejurimi sau unul pe care-l vedeţi fiind tăiat. Un pom cu rădăcină este mai bun deoarece poate fi plantat o dată ce Crăciunul a trecut.

Share this:

Oare ce apăsare mai mare poate cădea pe umerii insului activ, învăţat cu munca, decât şederea fără sens, fară vreo preocupare sau ţintă? Astfel mă regăsesc în postura observatorului valorilor intrinseci ale celor ce prin faţă-mi se perindă.

Lume multă, lume pestriţă mânată de scopuri diferite, îmi trece prin faţă într-o cursă parcă drăcească spre această Meccă a timpurilor contemporane, magazinul. Copii, tineri şi cei trecuţi de prima tinereţe, de o potrivă sunt aici cu un scop, să cheltuiască bruma de gologani ce au au în buzunare. Repede înţeleg că nu o necesitate imediată îi împinge spre acest infern, ci mai degrabă pofta. Pofta sădită adânc în suflete rătăcitoare de acest sistem machiavelic, menit parcă să momească insul spre cădere.

-Vino să vedem cât costă măcar, îi spune ea soţului.
-Lasă, chiar nu avem nevoie de un nou televizor şi ştii asta foarte bine, îi replică el pe un ton puţin apăsat.
-Nici măcar nu am plătit cheltuielile de luna asta şi asta include şi cablul, îşi continuă el motivaţia.
Cuplul, care trebuie să fie pe la jumătatea anilor treizeci îşi continuă drumul prin centrul comercial, părând a fi încheiat subiectul. Se îndepărtează cu paşi repezi şi se pierde în mulţime.

O bătrânică gârbovită studiază titlurile unui anticariat din acelaşi centru comercial. Se mişcă greu, parcă calculându-şi în avans fiecare pas. Timpul nu a fost bun cu ea. Anii şi-au pus amprenta pe încheieturile ce par a avea nevoie de vreo ungere ce să le facă a se mişca mai uşor. Apucă o carte de pe raft şi încetişor începe a o răsfoi. E „Noduri şi semne” a lui Nichita Stănescu.

-Domnişoară, cât costă cartea asta?, se aude o voce plăpândă.
-Treizeci de lei. Îi răspunde fata ce se afla înapoia standului.
-Atât de scump?, întreabă nedumerită parcă bătrânica.
-E ieftină, spune vânzătoarea.
-Ieftină de tot, repetă aceasta încercând să întărească cele spuse.
Cu foarte mare grijă, parcă să nu strice ceva, o aşează temătoare pe raft şi încetişor se îndepărtează.

Trece o tânără domnişoară vorbind la telefon, un puşti supraponderal care înfulecă cu nesaţ dintr-o pungă cu chips-uri, o ţigăncuşă focoasă şi un ins, tuns şi îmbrăcat în aşa fel încât e greu să spui dacă e bărbat ori femeie.

Şi aşa privindu-i, mă pierd iar în gândurile mele. Oare ce vor face fiecare din ei când pleacă de aici? Oare ce meserie are fiecare dintre ei? Au familie, fraţi, copii ori nepoţi? Fel de fel de întrebări îmi trec prin minte. Încerc să-mi răspund, dar repede meşteşugesc un contraargument la răspunsul ce mi l-am dat, iar mai apoi găsesc un contraargument şi la contraargumentul argumentului iniţial. Uite aşa se scurg clipele şi încep să simt o oarecare bucurie. Nu, nu aţâţată de ce văd ori ce aud ci mai degrabă de nestatornicia gândurilor ce mă provoacă la duel. Şi uite aşa, luptând de partea celor două tabere, a argumentului şi contra argumentului, tresar brusc când prin faţa mea trec doi tineri împingând un coş în care şade, întocmai ca pâinea aducerii înainte pe un altar, un imens televizor.

-Şi nu numai că e LED dar e şi Full HD, îi spune el cu o faţă luminată asemenea unui copil ce tocmai şi-a luat în primire noua jucărie.
-Vezi? Și tu nu vroiai să ne luăm unul nou, spuse ea ţanţoşă şi plină de încredere, întocmai cum ar face-o un căprar în faţa ostaşilor săi după ce au câştigat o bătălie.

În urma lor, târându-şi cu greu picioarele, e bătrânica. A cedat ispitei. Are în mâna dreaptă două cărţi. L-a cumpărat pe Stănescu şi şi-a mai cumpărat şi „Recviem pentru nebuni şi bestii” a lui Augustin Buzura. Privesc în gol şi încerc să înţeleg. Dacă pe bătrână setea de litere a făcut-o să-şi risipească din bănuţii pensiei mizere, totuşi nu-l înţeleg pe soţul din acel cuplu – care nu numai că a cedat – dar chiar a devenit partizan şi înfocat susţinător al achiziţiei acelui televizor pe care-l detesta cu numai câteva minute înainte. Nu cred că în cazul său putem vorbi de altruismul gentlemanului englez din jurnalul lui Steinhardt, care, ca să facă pe plac soţiei şi soacrei îşi bea ceaiul în casă dar blesteamă în sinea sa alegerea făcută. Acest tânăr pare convins de corectitudinea opţiunii sale.

Mai trece şi domnişoara ce vorbea la telefon. Are şi ea o plasă în mână, semn că nu a venit degeaba până aici. Iată-l mai încolo şi pe puştiul supraponderal. Şade la o masă în faţa unei uriaşe îngheţate de fructe, garnisită din belşug cu frişcă şi sirop de ciocolată. Ţigăncuşa nu pare să fi cumpărat nimic. Mă gândesc repede cum oare o fi scăpat de ispita abundenţei de produse. Să fie psihologia gândită de comercianţi incompatibilă cu binecunoscuta iuţeală a minţii ţigăneşti? Poate că da. Dar nu trece mult şi din mână lasă să cadă, într-un coş de gunoi, o cartelă telefonică de reîncărcare. Iată dovada! Nu a scăpat nici ea.

Curios răscolesc cu privirea prin mulţime. Aştept să văd dacă şi insul de gen nedeterminat s-a procopsit cu vreo achiziţie. N-a trebuit să aştept mult. Se apropie de mine. Curios şi nerăbdător vreau să întrezăresc ce şi-a cumpărat. Poate măcar aşa îmi voi da seama de e bărbat ori femeie. Blesteme! În dreapta are un pachet de Libresse Ultra Thin iar în stânga un set de ras Gilette, cu gel, lame şi after shave.

Share this:

Născută în toamna anului 1940 în localitatea Apahida, jud. Cluj, Mircean Leontina avea să fie una dintre tinerele a cărei visuri şi năzuinţe urmau a fi zdrobite de sistemul nefiresc care se instalase în România după război.

Era elevă a şcolii medii nr.8, fostele licee fuseseră transformate de comunişti în şcoli medii, în anul 1959. Tatăl ei, ţărănist fiind şi având o gospodărie bunicică, după cum ne mărturiseşte d-na. Mircean, a refuzat înscrierea în colectiv iar acest lucru era motiv suficient că întreaga familie să fie supravegheată. Aşa a început totul.

 În acea perioadă, se afla în clasa a X-a când un tânăr, cunoscut al său i-a încredinţat, fetei care avea 18 ani la acea vreme, o scrisoare spre păstrare. Scrisoarea era adresată postului de radio Europa Liberă. Nu a trecut multă vreme şi vestea scrisorii a ajuns şi la urechile atotascultătoare ale securităţii. Tânărul a fost arestat. “A fost adus de securitate la noi în casă. Era în lanţuri şi cătuşe. Niciodată nu i-am reproşat nimic. Ştiam torturile prin care a trecut. Nu-l învinuiam că a mărturisit la cine e scrisoarea”, ne spune doamna Mircean, rememorând cu amărăciune acele momente. Scrisoarea fusese întocmita în trei exemplare, unul dintre acestea aflându-se în casa dânsei.

Leontina Mircean la momentul arestării

 “Într-o noapte a intrat securitatea în casă. Cum o fi intrat pe poartă? Cum n-o fi lătrat câinele? Cum o fi intrat în casă? Nu ştiu. Ne-am trezit cu ei în casă. Părinţii mei erau culcaţi. Au intrat întâi în camera părinţilor interzicându-le să se ridice din pat apoi au intrat în camera noastră, a copiilor. Mi-au permis să mă ridic din pat, doar mie şi mi-au cerut scrisoarea”, continuă cu greutate să-şi depene amintirile doamna Leontina.

Înţelegând că nu are de ales, a scos scrisoarea din locul în care era ascunsă şi a înmânat-o securiştilor. Din acest moment soarta avea să-i fie pecetluită. De îndată ce au intrat în posesia scrisorii au început o percheziţie amănunţită a casei. Asigurându-se că niciun colţişor nu a rămas ne răvăşit, au chemat doi vecini să fie martori la ce se petrece, apoi le-au spus părinţilor săi că o duc până la Cluj să dea o declaraţie şi o vor aduce înapoi în aceeaşi noapte. Acest moment avea să fie ultima ocazie în care s-a văzut cu părinţii săi pentru o lungă perioadă de timp.

Depănându-şi povestea mai departe, faţa doamnei Mircean se luminează brusc când îşi aminteşte de omenia celor din jur, de solidaritatea care încă nu fusese fărâmiţată de sistemul opresiv şi ne spune: “Un lucru frumos s-a petrecut în acea noapte. Unul dintre vecinii martori la percheziţie a mers şi l-a anunţat pe verişorul meu şi încă trei colegi de clasă de cele ce se întâmplau. Au venit şi în nebunia lor de tineri au crezut că aruncând cu pietre în maşina securităţii, mă pot salva pe mine. Securiştii au fugit după ei însă le-au pierdut urma la calea ferată şi astfel tinerii au scăpat.” Acesta este unul dintre detaliile pe care avea să le afle ani mai târziu, după eliberare.

 A fost dusă pe str. Traian, la sediul securităţii unde maşina a intrat în curte până la baza scărilor de coborâre la subsol. Amintirea acelui moment îi dă fiori şi astăzi. Cu emoţie în voce îşi continuă povestirea acelor tulburătoare momente. Totul era confuz în jurul său şi încă nu înţelegea ce i se întâmplă dar mai ales de ce. A fost preluată de alţi securişti care de îndată i-au pus nişte ochelari de tablă cu elastic. Nedumerită de ce i se întâmpla încerca cu disperare să-i dea jos sau măcar să-i mute puţin, astfel încât să poată întrezări unde este şi ce intenţionează să-i facă. Un securist a luat-o de braţ şi i-a spus: “calcă liniştită”, conducând-o pe scări în jos în pivniţa convertită în celule de detenţie.

Celula, cu un pat de scânduri acoperit cu o pătură şi o măsuţă mică de beton, întunecată şi cu aerul îmbâcsit, urma să-i devină casa pentru o vreme. Hrănita cu incertitudine, pândita în permanenţă prin vizeta celulei de privirile murdare a celor ce o păzeau, a trecut prin torturi psihice şi fizice, prin umilinţe de nedescris dar şi prin cruntele anchete ale lui Manea Gruia, şefului securităţii Cluj de la acea vreme. “Dusă în biroul de interogări, de la etaj, Manea Gruia a închis uşa în urma mea şi a pus cheia în buzunar. M-a aşezat pe un scaun şi din dulapul de lemn şi-a luat un soi de baston.. S-a jucat cu el minute în şir, fără să spună nimic. Apăsarea era terifiantă. Mi-a pus în faţă o bucată de hârtie şi un creion şi mi-a spus să scriu. A fost inutil să-i spun că nu ştiu nimic. A început să mă lovească. În timp ce eram bătută crunt mă înjura în permanenţă. M-a bătut până mi-am pierdut cunoştinţa”, îşi aminteşte cu fiori doamna Leontina acele clipe de groază ale celei dintâi întâlniri cu prim-torţionarul Clujului. Au urmat şi alte interogări, bătăi şi umilinţe, apoi procesul, condamnarea şi lungul şir al anilor petrecuţi în penitenciarele de la Jilava, Miercurea Ciuc, Arad-Gai, Roşiori, Văcăreşti şi Oradea.

 Cinci ani mai târziu, în aprilie 1964, bolnavă de tuberculoza, este eliberată din închisoare şi se întoarce acasă. Momentul reîntâlnirii cu familia a fost un amestec de emoţie şi bucurie nemărginită dar şi de nedumerire, nerecunoscându-şi surioara care crescuse în aceşti ani.

 Prezentul material este un fragment din cartea “Faces of freedom, lives of courage”  a autorilor Thomas Sears și Radu Cristea

Share this:

Mai ieftin decât preţul unui apartament cu un dormitor, în mare parte din Manhattan, poţi cumpara un oraş întreg, în Dakota de Sud. Este situat la marginea ţinutului Badlands, la o distanţă de 50 km de cel mai apropiat oraş. Populaţia localităţii este de 9 persoane.

Da, e tipic pentru SUA să întâlneşti orăşele cu sub 10 locuitori. Nu multe, dar găseşti. Să găseşti însă un oraş întreg scos la mezat, asta nu mai e atât de tipic.

Proprietara localităţii, fosta vedetă de rodeo Twila Merrill, s-a hotărât să scoată la vâzare oraşul după ce a fost diagnosticată având cancer. Oraşul Scenic este împrejmuit de privelişti pitoreşti lucru care a determinat şi denumirea acestuia. Pachetul scos la vânzare are inclus: un salon de modă veche din vest, doua magazine, si un cămin cultural, printre alte clădiri. Majoritatea clădirilor datează din 1906 şi vânzătoarea speră ca noul proprietar să conserve oraşul şi spiritul vestului sălbatic, intacte.

Oraşul a fost scos pe piaţă încă din luna mai însă oferta nu a prezentat interes pentru investitorii locali. Abia după ce acum câteva zile Rapid City Journal a scris un articol despre această vânzare inedită, interesul a început să crească. În mai puţin de 24 de ore posturile TV  CNN şi ABC au venit la faţa locului şi au acordat timpi importanţi de antenă, în prime-time, acestei vânzări. The Wall Street Journal  şi postul de ştiri CNBC şi-au anunţat de asemenea interesul faţă de acest subiect. Şi presa locală din România a preluat subiectul citând ca sursă canalul TV CNN. Anunţul de vânzare, postat pe site-ul Coldwell Banker poate fi văzut aici.

Share this:

Anul acesta, bac-ul s-a dovedit a fi o piatră de încercare nu doar pentru elevi dar şi pentru universităţi. Atât cele de stat cât şi private, acestea se văd nevoite să-şi reducă cheltuielile.

 După ce, timp de mulţi ani de zile, a merge la facultate era o condiţie de la sine înţeleasă, pentru fiecare elev, eminent sau nu, astăzi, acest lucru pare să se schimbe. Fabricile de şomeri cu diploma şi de bani de-o potriva, universităţile, se văd fără obiectul muncii. Rectorii iniţiază planuri de austeritate, concediază profesori şi înfig bisturiul adânc în bugetele de cheltuieli diminuându-le la maxim. Ca măsură complementara încearcă să atragă cât mai mulţi din puţinii absolvenţi de bac din anul acesta. Reduc taxele de înscriere şi chiar merg până într-acolo încât una din universităţile din Iaşi acceptă studenţi fără diplomă de bacalaureat. Oare ce mai urmează? Probabil în curând vom avea medici fără rezidenţiat sau specializare, farmacişti corigenţi la chimie sau contabili care nu ştiu să socotească.

 Vina a ce se întâmplă astăzi este împărţită. De vină sunt elevii care nu învaţă, profesorii care nu-şi dau interesul la ore, părinţii care nu se interesează de soarta odraslelor şi nu în ultimul rând Ministerul Educaţiei, minister care în ultimii douăzeci de ani, odată cu perindarea prin fotoliu a unui nou ministru, a schimbat regulile jocului sub motivaţia “reformei în învăţământ”.

 În egală măsură sunt vinovate şi universităţile. Examenele de admitere aproape că au dispărut iar locurile la o specializare, locuri care în trecut erau în concordanţă cu nevoile societăţii peste patru sau cinci ani, bazate pe statistici riguroase, s-au înmulţit mai abitir ca ciupercile după ploaie, cele cu taxa fiind, în mod firesc, mult mai numeroase decât cele bugetate. Pe lângă toate acestea nici calitatea actului educaţional nu mai exista. Studenţii copiază în neştire la examene şi profesorii se fac că nu-i văd. Considera a fi o inconştienţă să-i lase repetenţi şi să-i piardă, doar plătesc taxe de şcolarizare. Inconştienţă este însă ignoranţa lor. Îi trec examenele şi apoi licenţa. Astfel avem azi ziarişti agramaţi, absolvenţi de comunicare cu un vocabular de câteva sute de cuvinte, s.a.m.d.

 Deunăzi citeam într-un ziar online un articol scris de o tânără jurnalistă din Cluj, care titra pe prima pagină “UBB (n.red. Universitatea Babeş-Bolyai) ne plagiază pozele”. Cum oare este posibil aşa ceva? Când slova ţi-e slujba şi penelul unealta de lucru, limba română, cu al său vocabular şi gramatică, ar trebui să-ţi fie o a doua natură. Cu certitudine în anii de şcoală făcuţi, tânăra nu a aflat că numai operele ştiinţifice, doar textele, copiate şi publicate sub nume propriu reprezintă un plagiat. O fotografie poate fi copiată, poate fi utilizată, poate fi multiplicată, dar pentru numele celui de sus aceasta nu poate fi plagiată.

 Asta este societatea de azi. Toţi sunt cu studii superioare iar meseriile au fost date uitării. Nu mai sunt şcoli care să pregătească brutari sau mecanici, zugravi sau strungari dar nici interes din partea tinerilor nu mai este. Mirajul de a fi student, această nevoie creată artificial şi inoculată în mod obsesiv în mintea tinerilor, condusă de dorinţa de înavuţire a universitarilor, va avea un preţ mare. Mult prea mare ca să ni-l permitem.

Share this:

Nu cu multă vreme în urmă, Radio Guerilla ne aducea în atenţie Atlasul de Mitocănie Urbană. Lăudabilă iniţiativă însă care necesita completări.

Prima omisiune care îmi vine în minte se referă la un personaj care cu toate că nu apare în acest atlas, el exista pretutindeni în viaţa cotidiană, omniprezent fiind la fel ca purecii din blana unui maidanez. Este vorba de lingău.

Lingăul sau slugarnicul este persoana care vădește o comportare lingușitoare îndeosebi în fața superiorilor, de obicei ierarhici. Cel puţin aşa ne învaţă dicţionarul explicativ al limbii romane. Acest personaj crede că se poate înălţa pe o treaptă socială superioară fără a avea merite deosebite, doar prin a face ce ştie mai bine: a linguşi. Talentul “limbistic”nu este însă complet sau nu se poate limita la a-şi înfige limba în rectul superiorului doar pentru a-l face fericit. Nicidecum. Este absolut necesar a fi de acord cu el în toate, de a-i spurca inamicii şi a-i iubi apropiaţii, indiferent de crezul său interior. Lingăul este un necrofag desăvârşit, nu are niciodată o părere permanenta despre nimic şi despre nimeni, trăieşte viaţa  altora, niciodată una proprie. Mai mult de atât, lingăreala asta spurcată trebuie musai să fie completata şi de bârfa sau răspândirea de minciuni. În felul ăsta lingăul crede cu tărie că intră şi mai bine sub pielea linguşitului, că-i câştiga acestuia şi mai bine simpatia şi chiar spera să devină indispensabil acestuia. Indispensabil nu cu sensul de neînlocuit ci mai degrabă cu acela de izmană puturoasă care-i înfăşoară ego-ul superiorului şi-l însoţeşte pe acesta pretutindeni.

Fireşte că şi lingăii se împart în subcategorii. Una dintre acestea este a lingăului instituţional, care-l întâlneşti pretutindeni. Prost dar abil, perfid şi lipsit de scrupule în atingerea scopului său, este  ros de orgolii nesatisfăcute. Acest Onan contemporan suferă de multiple complexe dintre care cel dintâi este de inferioritate. Denigrează, manipulează, ţese intrigi, este un impostor periculos. Pe lângă toate astea este şmecher şi  încearcă să-şi compenseze defectele şi carenţele de educaţie, cu scurtături către succes iar cea mai scurtă cale, mai ales cu o limbă lungă şi bine ascuţită,  este posteriorul şefului. Ajunge să creadă că el este cel care îi manipulează pe ceilalţi – de la şefi ierarhici până la colegii care, presupune în mintea lui îngustă, îl simt că este preferatul superiorilor şi nu precupeţeşte să lovească în cei, care crede el, îi sunt rivali la lins şezutul şefului şi toate astea pentru că e şi uşor paranoic.

Nu pot decât să-i urez lingăului limbă lungă să-i ajungă şi atenţie multă.

Share this:

“Sistemele inteligente, cheia viitorului”

Interviu realizat de Monica Tripon, ziarul Faclia, 9 martie 2011

- Aţi participat, de curînd, la expoziţia CeBit de la Hanovra. Ce presupune acest eveniment expoziţional? Cine au fost participanţii?

-Expoziţia celor mai noi apariţii în domeniul tehnologiei informaţiei şi al comunicaţiilor, CeBit, are loc în fiecare an, la începutul lui martie, în Germania la Hanovra, în cadrul pavilionului expoziţional Deutsche Messe. CeBit este cel mai important eveniment al industriei digitale din europa. Datorită combinaţiei sale unice de expoziţie, conferinţe şi evenimente corporatiste, CeBit reprezintă un mecanism, fără rival, pentru închegarea de noi parteneriate fiind tot odată evenimentul care dă tonul la tot ce e nou în industria IT&C. Au participat peste 4200 de companii, provenind din mai bine de 70 de ţări. Firme precum IBM, Microsoft, Asus, HP, Canon şi multe altele sunt o prezenţă regulată la acest eveniment. Prezenţa românească se face simţită din ce în ce mai mult, anul acesta având standuri de prezentare nu mai puţin de 17 companii romaneşti, dintre care cinci clujene.

- Ce s-a prezentat la CeBit? Ce tehnologii noi au apărut anul acesta?

-Este atât de greu să povesteşti despre toate câte au fost prezente şi la fel de greu este să le ierarhizezi pentru a le pomeni pe cele mai importante. Intel, spre exemplu, că de obicei avea rezervată o hală întreagă, în pavilionul expoziţional, dedicată procesoarelor cu acelaşi nume, unui sector de conferinţe şi nu în ultimul rând, zonelor de joc. Mai precis, campionatelor de Counter Strike 1.6, Starcraft II sau Quake Live, a căror premii totale, dedicate câştigătorilor, au depăşit 100 000 de dolari SUA. Şi în acest an au fost prezenţi marii producători de antiviruşi. Eeset sau Symantec sunt doar doi dintre liderii mondiali în domeniul protecţiei datelor, care au avut standuri de prezentare a ultimelor realizări în domeniu.

O componenta, la fel de importantă ca cea de prezentare a produselor şi serviciilor, a fost reprezentată de conferinţele ţinute de C.E.O. – ul de la Siemens sau preşedintele pe europa al Microsoft, precum şi de alţi reprezentanţi de seamă ai Intel, Dell, Lufthansa Systems, Karspersky şi foarte mulţi alţii. CeBit-ul pare să fie un magnet care atrage, în centrul său de conferinţe, toţi jucătorii grei ai domeniului, dornici să-şi împărtăşească viziunea şi strategiile cu participanţii la acest eveniment.

Ar fi teribil de multe de spus despre o mulţime de noi soluţii prezentate de producătorii de plăci de bază, procesoare, alte componente hardware şi mai ales software, însă din dorinţa de nu a plictisi cititorul cu prea multe detalii tehnice, am să evit să le disecăm pe îndelete.

De remarcat au fost soluţiile complexe propuse de Vmware, soluţii de virtualizare a desktop -urilor şi a serverelor, soluţii care pot crea economii uriaşe companiilor mari, economii ce reies din reducerea drastică a costurilor de licenţiere.

-Puteţi da cîteva exemple concrete de tehnologii ieşite din comun care au fost prezentate?

-Iar îmi este greu să povestesc despre un lucru în detrimentul altuia. Aş putea vorbi despre laptopul care în loc de tastatură are tot un ecran, tactil de data aceasta, care se transformă în tastatura virtuală sau funcţionează ca şi ecran, după caz. La fel ar merita pomenit robotul care recunoaşte fizionomia fetei şi vocea putând să identifice persoana într-o mulţime strict bazat pe aceste informaţii. Totuşi, cel mai spectaculos dintre toate a fost Watson, cel mai “deştept” calculator din lume, prezentat de cei de la IBM.

-Ce ştie să facă Watson?

-După cum ne-au obişnuit în ultimul secol, cei de la IBM şi de data asta au reuşit o realizare majoră. Dedicarea specialiştilor IBM împinge cercetarea pe culmi care nici măcar nu le credeam posibile până acum. Watson, după cum a fost botezat de creatorii săi este un calculator care înglobează 2880 de procesoare de ultima generaţie cu peste 15 terra bytes de memorie Ram şi ocupa ca şi volum aproximativ 10 mc. Frumuseţea acestui întreg conglomerat de memorii şi procesoare, făcute să lucreze împreună ca o echipă, într-o simbioză perfectă, este aplicaţia dezvoltată de către IBM pentru a-i pune în valoare puterea, nu numai de calcul ci mai ales de înţelegere.

Sistemul a fost proiectat astfel încât să poată participa la un concurs de cunoştinţe generale, lucru pe care l-a şi făcut deja şi unde a câştigat detaşat. Dacă am fi tentaţi a crede că nu face altceva decât ce face un banal motor de căutare pe internet, am greşi teribil. Concursul ales este Jeopardy şi a fost selectat din mai multe motive. Întâi de toate acest concurs de cultura generală acoperă o mulţime de zone de interes, cum ar fi: literatură, istorie, lingvistică, tehnologie, geografie, etc. În al doilea rând, întrebările utilizate în concurs sunt destul de întortocheate şi necesită o oarecare putere de înţelegere, din ce în ce mai mare pe măsură ce jocul avansează. Felul în care sunt exprimate întrebările şi mai ales micile indicii ascunse în acestea puteau dovedi dacă puterea analitică a unui sistem de calcul, obişnuit doar cu răspunsuri precise la probleme exacte, poate face faţă competiţiei împotriva creierului uman.

- Aţi putea oferi un exemplu?

-Desigur. Am sa parafrazez una dintre întrebările din concurs care suna cam aşa: “În cartea Omul cu masca de fier, apare un personaj care apare şi într-o carte anterior scrisă de acelaşi autor”. Însăşi întrebarea nu este o întrebare în adevărul sens al cuvântului, după cum observaţi. Este o enunţare a unui fapt. Lui Watson i-au trebuit mai puţin de 3 secunde să răspundă corect: D’Artagnan. În cele două secunde Watson a analizat întrebarea în încercarea de a o înţelege. A despărţit-o în părţile sale esenţiale. De îndată ce şi-a dat seama că este implicată şi o altă carte, de acelaşi autor, le-a identificat pe toate scrise de Dumas, apoi a extras şi comparat numele personajelor şi a dat răspunsul corect. Totul în mai puţin de 3 secunde. În momentul în care trebuie să dea un răspuns, Watson, în baza unor algoritmi foarte complecşi, consulta o multitudine de baze de date. De la surse de informaţie disponibile pe internet, precum Wikipedia sau arhive a unor ziare online, gen New York Times sau Der Spiegel, până la bazele de date a unor universităţi, toate sunt consultate de Watson, rezultatele găsite sunt ierarhizate, în baza, printre altele, popularităţii lor precum şi a încrederii sursei care furnizează acea informaţie, pentru ca în final răspunsul care întruneşte cel mai mare procentaj să fie enunţat ca fiind răspunsul corect.

-Ce aplicabilitate practică ar putea avea un astfel de sistem?

-În mod firesc am putea spune că zonele în care o astfel de putere de analiza ar putea interveni sunt nelimitate. Totuşi, cei de la IBM şi-au fixat deja o ţintă. Conform inginerului care ne-a explicat pe îndelete funcţionarea lui Watson, mă refer şi eu la acest calculator ca şi cum ar fi o fiinţă vie, la fel cum se referea şi inginerul care-l prezenta, există deja în lucru un amplu proiect medical. Aplicaţia care se afla deja în dezvoltare la IBM, dedicată lui Watson, va avea puterea de a consulta tot istoricul medical, cunoscut până astăzi, a tuturor bolilor, simptomatologii sau medicaţii astfel încât să vină în sprijinul medicului în identificarea corectă şi rapidă a unei boli şi stabilirea unui diagnostic. Pare de domeniul stintifico-fantaastic-ului însă acest proiect va fi finalizat în următorii doi până la trei ani. Watson va putea nu numai să identifice afecţiunea dar să o şi compare cu alte cazuri similare consemnate deja, să ia în calcul eventuala influenţă a medicaţiilor folosite de pacient, a istoricului său medical sau al familiei. Va putea, cu alte cuvinte, să furnizeze medicului un diagnostic complet pe care acesta din urmă îl poate explora mai adânc şi toate acestea în câteva secunde. Gândiţi-vă cât timp i-ar lua unui om să caute, să identifice şi să studieze simptomele unei afecţiuni mai aparte, pe care nu o întâlneşte în fiecare zi. Partea cea mai frumoasă este că acest sistem va putea să şi “înveţe” şi să acumuleze noi cunoştinţe bazat pe diagnosticele pe care le va furniza şi care vor putea fi ajustate de către medicul care solicită acel diagnostic. Cu alte cuvinte viitorul este mai aproape decât credem.

- Unde credeţi că se situează România în acest domeniu, al tehnologiei informaţiei şi calculatoarelor?

-După cum spuneam şi la începutul acestui interviu, de la an la an tot mai multe companii romaneşti sunt prezente la CeBit. Asta nu poate să fie decât un lucru bun. Anul acesta au fost 17, de la producători de soft, producători de hardware până la distribuitori sau retaileri de produse IT&C. Mai mult decât atât, în ciuda anumitor carenţe ale sistemului educaţional superior românesc, specialiştii în aceste domenii se formează în primul rând din pasiune. Cel mai bun programator, din grupul meu de cunoscuţi, este la baza inginer chimist. Alţii au studiat diverse forme de inginerie, litere sau chiar teologie. Avem, la această oră, cel puţin în zona de programare, oameni deosebit de înzestraţi. Să nu uităm că numai în Cluj avem o mulţime de companii de software, unele dintre acestea chiar foarte mari şi cu cifre de afaceri de milioane de euro. Încet, încet şi partea de dezvoltare hardware începe să prindă aripi. Spun încet pentru că cercetarea în această zonă necesita deosebit de mulţi bani şi încă sunt puţine companiile care să beneficieze de fonduri suficiente şi să fie doritoare să investească în cercetare. Aici un rol primordial ar trebui să-l ocupe universităţile a căror baza financiară le-ar permite cu uşurinţă iniţierea unor programe de cercetare adevărate, care să fie o provocare pentru cei care doresc să facă ceva în aceast domeniu.

Share this:

Aş fi vrut ca titlul să fie “…şi izmana mitică”, însă din respect pentru obiectul de lenjerie bărbătească m-am văzut nevoit să nu fac o astfel de asociere. Dar să incepem cu profilul beizadelei şi nu întâmplător, al celei de Mărăşti. După cum unii ar tinde să creadă, acest soi de beizadea nu se înscrie într-un cadru exact, bine determinat îndeplinind anumite trăsături comune speciei. Din contră. Această specie, acest ansamblu de indivizi nu au trăsăturile şi însuşirile care-i caracterizează, transmise pe cale ereditară. Parinţii acestora, de regulă, sunt persoane cât se poate de respectabile dar care însă  au greşit undeva în ecuţia educaţiei odraslelor.

Unul din stereotipurile arhicunoscute este beizadeaua băştinaşă, adică locală, care neapărat arată că are bani, munciţi de tăticul, fireşte. E întotdeauna cu simţ estetic puternic şi preocupat de aparenţa lui, mai ales în domeniul modei. Pe lângă toate astea se consideră un connaisseur în domeniu şi părerea lui trebuie luată ca literă de lege.  Dacă în vremurile când acest titlu rezervat fiilor domnitorilor sau celor care au domnit, aceşti tineri domni erau şcoliţi în cele mai importante şcoli din Europa, astăzi beizadeaua indigenă are atâta tragere de inimă spre carte precum câinele spre legătoare. Studenţia, la taxă musai că-şi permite, a devenit profesie în adevăratul sens al cuvântului. Dar să nu-l judecăm prea aspru. El se crede isteţ şi in sinea sa se consideră un soi de intelectual în devenire, fără să realizeze, în samavolnicia lui, cât de urât mirositoare e cupa prostiei din care sorbeşte cu nesaţ. Există, în mod natural, mai multe subspecii ale acestui regn. Beizadeaua incultă este una din ele. Mai sunt şi snobi, metrosexuali, narcisişti sau lăudăroşi. Arareori mai întâlneşti câte un exemplar cu un oarecare potenţial dar de ce sa-l uzeze? La urma urmei ce atâta mare zarvă că beizadeua noastră aprofundează unul sau mai mulţi ani de şcoală? Sunt şi alţii care fac şase ani de facultate, diferenţa e că aceştia din urma când termină sunt medici.

Beizadeaua se remarcă printr-o ferocitate aparte, fiind deosebit de irascibil, de uşor iritabil, indiferent că e vorba de familie sau prieteni. Pe toţi vrea să-i trateze cu indiferenţa şi obraznicia răsfăţatului extrem, asemeni lui Goe a lui Caragiale. Vă mai amintiţi oare cum toate mamiţicile încercau din răsputeri să intre în voia puşlamalei repetente? În acelaşi fel cei din jurul beizadelei vor să-i facă pe plac preaslăvindu-i sclipirea minţii şi lăudându-i la infinit potenţialul intelectual, care-i lipseşte dar care chiar ajunge să creadă că-l are. Hainele de marcă, maşina de ultimă generaţie, ochelarii de soare Gucci, Armani sau mai stiu eu de care, gelul din păr şi litrii de parfum turnaţi, fără zgârcenie, din cap până-n picioare, toate fac parte din trusoul obligatoriu al beizadelei noastre. Vacanţele petrecute pe meleaguri străine, croazierele sau alte exotisme sunt un adevărat “musai” ca să poată epata în faţa acelora asemeni lui. El vrea să se cultive! La urma urmei în bâtrâna nostra Românie nu mai este nimic ce sa-l surprindă sau sa-l îmbucure. Le-a văzut pe toate, e prea bun pentru România. El merită şi este îndreptăţit la mai mult.

Beizadeaua nu are hobby-uri. E prea bun pentru ele.  Nopţile pierdute  scăldate în alcool, ţigările şi cluburile nu intra la categoria hobby ci mai degraba în cea a ocupaţiei cotidiene. Merge şi la masaj sau alte forme de îngrijire corporală. Mai încearcă, din când în când şi câte-un sport însă doar pentru că se poartă, plictisindu-se repede că doar nimic nu-l mulţumeşte.

Va urma… (în partea a II-a va fi pusă sub lupă şi izmana mitică, indispensabilă beizadelei precum şi inseparabilitatea acestora)

Share this: