Dorinţa de socializare, nu mă refer aici la trecerea în proprietatea întregului popor a principalelor mijloace de producţie sau alte bunuri aflate în proprietate privată ci la procesul de integrare socială a unui individ într-o colectivitate, ne face să acţionam adesori împotriva simţirilor personale. Ficare îşi doreşte să fie plăcut şi respectat. Toţi îşi doresc un loc pe lista existenţei sociale. Există posibilitatea, însă, ca în drumul spre socializare, din politeţe excesivă, altruism sau alte raţionamente să nu faci altceva decât să te tranformi într-un preş călcat sistematic în picioare.

Lucurile nici nu ar fi pe atât de grave dacă sprijinul necontenit pe care îl acorzi celor ce-ţi cer ajutorul ar fi înţeles ca atare şi nu ar abuza de acesta. Dacă, în plan personal, ajuţi pentru că aşa vrei, aşa eşti constituit sau educat, problema rezidă în curtea celor pe care îi ajuţi. Aceştia din urmă vor pretinde prietenii, amiciţii sau chiar simpatii personale doar pentru a-şi satisface agenda personala de nevoi. E de la sine înţeles că eşti căutat, că telefonul îţi sună continuu, dar toate astea pentru motive cât se poate de greşite.

Cu siguranţă nu sunt puţini între voi, distinşi cititori, care aţi fost surprinşi de dezamăgire sau chiar devastaţi de neaşteptata trădare a încrederii acordată sau investită în presupuse prietenii. Când acest fenomen are loc, această întâmplare, mai cu seamă când se repetă la nesfârşit începi să te gândeşti, să formulezi strategii, să găseşti căi de a evita persoanele care te dezamăgesc, de a ocoli situaţiile în care, în mod invariabil, sfârşeşti ca victima a profitorilor. Nu, nu sunt de principul să dăm foc la magazie ca să scăpăm de şoareci. Totuşi, revelaţia înşelaciunii, atunci când are loc, crează confuzie, întâi de toate, complicând şi mai mult lucrurile. În acele momente întrebări de genul “cum a putut…? cum a fost în stare…? cum a îndrăznit…?” îţi năpădesc mintea şi rămân retorice.  Astfel de momente de criză sau dileme dezorientative au fost atent analizate de Carl Jung şi altii. Momentul dezorientării se intalează atunci când realizezi că aşteptările ţi-au fost dărâmate. Cine este proprietarul aşteptărilor? Fireşte că tu.

Soluţiile sunt multiple. Întâi de toate trebuie ca raţiunea să-şi regăsească bine meritatul loc de principal hotărâtor al acţiunilor proprii. Nu m-aş duce atât de departe încât să dau dreptate gândurilor englezlui din Jurnalul Fericirii a lui Steinhardt, care din altruism alege să-şi bea ceaiul în casă, totuşi câteva soluţii de mijloc pot fi aplicate.

Soluţia 1. Înfrânează-ţi aşteptările. Nu înseamnă să nu visezi, să nu ai aspiraţii, înseamnă sa abordezi un mod de gândire critic. Asta presupune un efort mental mai mare în a judeca lucrurile nu după aparenţe ci în profunzime, după esenţa lor. Acest lucru se realizează şi prin stabilirea şi, foarte important, păstrarea standardelor proprii. Nu te baza pe alţii pentru atingerea ţintelor personale, fa-o de unul singur. Eşti cel mai de încredere om pe care-l ai. Educaţionaliştii numesc asta învăţarea independentă, Jung denumeşte acest lucru drept individualizare.

Soluţia 2.  Nu-ţi oferi ajutorul imediat. Aşteaptă să-ţi fie cerut sprijinul de mai multe ori înainte de a-l oferi. Când îl oferi, fi sigur că vrei să o faci şi nu aştepta nimic înapoi. Dacă ai luat o decizie conştientă, accept-o ca atare. Dacă intervin anumite tipare (ex. persoane care-ti cer bani împrumut dar în mod repetat întărzie sau chiar nu îi mai inapoiază) crede în tipar şi nu în aşteptările personale şi bazează-ţi decizia pe acesta.

Share this:

Este necunoscută cu exactitate data naşterii sale. Mie cel puţin îmi este străină. Ne ştim de multă vreme. Mai bine zis ne ştiam de multă, de foarte multă vreme. Cred că prima oară ne-am întâlnit când aveam vre-o şase sau sapte ani. Nici-o dată nu am reuşit, oricât de mult m-am străduit, sa-i apreciez vârsta. Părea a fi veşnic tânăr, în putere. Înţelepciunea sa mi-a conturat într-un mod definitoriu personalitatea.  Trecerea sa în nefiinţă lasă un gol imens, atât în propria-mi fiinţă cât şi în cugetul şi simţirea multora.

A fost ucis! Sănătatea sa a fost treptat şi judicios şubrezită după un plan bine ticluit. Mâna criminală care i-a curmat viaţa, care a pus capăt anilor mulţi pe care-i mai avea înainte, a fost condusă de cele mai mârşave simţăminte pe care mintea omenească le poate iscodi. Criminalul nu este unul singur, sunt mulţi, sunt foarte mulţi. Unii l-au vătămat prin neobrăzarea lor. Alţii prin cuvinte grele. Profitorii, de toate soiurile, s-au înghesuit şi ei la execuţia sa. Viclenii, necinstiţii, oamenii răi, toţi l-au omorât, puţin câte puţin. Perfizii (a nu se confunda cu latinescul per fidus) şi parşivii şi-au dat mâna şi au complotat împreună împotriva sa.  Bârfitorii, cei ce scuipă cuvinte grele şi neîntemeiate, au participat şi ei de-o potrivă la omorârea sa. Această şleahtă mizeră, repugnantă, dizgraţioasă şi care provoacă silă a fost completată de grăitorii neadevărului, de mincinoşi. Minciuna cu sau fără rost, rostirea lucrurilor neîntemeiate, amăgirea, înşelăciunea şi plăsmuirea, toate acestea sunt, fără îndoială, vârful suliţei care l-a răpus.

Numele bunului meu prieten a fost Bunul Simţ.

Share this:

Câinele moare de drum lung iar prostul de grija altuia spunea românul întru înţelepciunea sa.  A înţelege pe deplin profunzimea acestor cuvinte nu este treabă uşoară şi nici hărăzită oricui. Situaţiile, însă, generatoare a unor sentimente de aversiune instinctivă  şi profundă dezaprobare faţă de amabilitatea excesivă şi nu arare ori suspectă, nu sunt străine nici unuia dintre noi. Dacă pentru o clipă, ipoteza hazardului creator al unor astfel de comportamente pare plauzibilă, totuşi, pe măsură ce realitatea este analizată atent şi este desfăşurată pe de-a’ntregul ei, o astfel de posibilitate dispare. Prostul, care în permanenţă, nu face altceva decât să-şi lase viaţa condusă de hidoşenia bârfei, de nevoia intimă, adânc resimţită de a a ştii ce face altul, nu se înscrie deloc în teorema maimuţelor dactilografe a lui Borel. Dacă potrivit paradoxului maimuţei savante există o probabilitate, fie ea cât de mică, ca hazardul, simpla întâmplare, prin complexitatea sa şi interconexiunile haotice ce-l guvernează, să poată genera, într-o infinitate de timp şi combinaţii,  să spunem o operă a lui Shekespeare, probabilitatea ca interesul prostului faţă de mersul vieţii celorlalţi să fie întâmplător, probabilistic, este zero.  Acest lucru este cert şi întărit de însăşi puterea de discernere, de prezenţa conştientului care transformă grija prostului într-un act conştient şi opus întâmplătorului.

Omul lipsit de inteligenţă, nătărăul, are o predispoziţie aproape genetică, însă nu este, spre a cunoaşte cele mai mărunte şi neînsemnate lucruri despre ceilalţi, lucru care nu este condamnabil în sine, însă toate acestea nu-i servesc la altceva decât la a le deşira pe tipsia bârfei şi a le înfăţişa altora, într-un asemenea fel pocindu-le încât poate transforma şi cel mai frumos lucru în ceva reprobabil, făcând rău. Toate acestea le face, în nevolnicia sa,  spre a înjosi, a terfeli pe acela a cărui grijă o poartă. Această bârfă murdară nu are un alt scop decât acela de a servi drept acoperire a propriilor frustrări, generate de pizmă şi invidie. Prostul nu poate excela prin nimic şi singurul mod prin care, în îngustimea minţii sale, crede că poate fi oarecum important este a se îngrijii de tot ce fac cei din jurul său şi a nu rata vre-o ocazie în care să poată povesti de istov despre acestea. Prostul se simte inferior şi cu cât se afundă mai adânc in mediocritatea sa cu atât răcneşte mai tare afirmându-şi calităţile, caracteristicile pozitive şi însuşirile drepte dar pe care nu le are. 

Revenind la profunzimea proverbului enunţat mai devreme, referirea la moartea prostului nu se răsfrânge asupra individului în sens existenţialist, nu este nicidecum vorba de o moarte carnală, ci de una spirituală. Prostul ce poartă grija altuia nu este altceva decât un jalnic sclav al acestei griji. Întreaga sa viaţă este condus de aceasta. Nu poate a se bucura mai de nimic, frământat fiind în permanenţă de grija altuia. Este mâncat din interior, la fel cum cancerul devorează celulele sănătoase ale organismului pe care a pus stăpânire  şi care implicit moare. În neghiobia sa, prostul, nu realizează puterea de transmutare şi nici nebănuitele consecinţe ale acţiunilor sale asupra celor din jur dar mai întâi asupra propriei bunăstări spirituale. Moartea sa este iminentă.

Share this:

Lumea pornirilor nestăpânite şi statornice spre rău, adică cea a neajunsurilor, a viciilor nu este altceva decât forma captivităţii insului într-un univers concentraţionar, a unei temniţe în care se regăseşte răsfaţat şi chinuit de-o potrivă de propriile-i porniri. Gardianul ce luptă împotriva acestor grozăvii este omniprezenta dar nu şi atotputernica conştiinţă. Ea este cea care nascoceşte felurite moduri în care să chinuie omul mai cu seamă după înfăptuirea viciului dar a cărei voce este mult prea slabă şi firavă pentru a se face auzită inaintea căderii.

Jurnalul Fericirii ne indică trei soluţii, în testamentul politic, soluţii dintre care una anume o regăsesc ca fiind cel mai uşor de adaptat, de armonizat cu starea de viciu, suferind, fireşte, anumite modificări şi extinzând-o ipotetic la forma pornirilor amintite. Nu este vorba de soluţia lui Soljeniţîn, nici cea a lui Zinoviev, ci este vorba de cea a lui Churchill şi Bukovski. Pentru că atunci când te afli în prezenţa tiraniei viciului, a asupririi sale, a mizeriei pe care acesta o produce scoţi din el poftă nebună de a trăi şi a lupta. Lupta însă, e cea mai grea dintre toate, e lupta cu tine însuţi. Savanţi ori oameni de rând, cu toţii se luptă, în sinea lor cel puţin, cu lucrurile cărora s-ar împotrivi dar parcă nu o pot face. Măsura gravităţii răului produs este mai cu seamă cuntificată de gândirea înţeleaptă decăt de cea a zurbagiului care în simplitatea lui este sau se crede liber.

Dimensiunea libertăţii acestuia din urmă nu este altceva decât absenţa unei conştiinţe puternice. Pe cât de variată şi complicată este patologia viciului, pe atât de de complexă e şi starea de luptă interioară ce-i urmează acestuia. Intervenţia conştiinţei, a puterii de înfrânare, este a priori  consumării viciului doar în cazul acelora cu mintea călită şi antrenată în a prevestii povara ce-i va apasa mai apoi. Interveţia conştiinţei pe timpul exersării viciului este forma cea mai des întâlnită însă tolerată pentru că mintea insului nu e în stare să stopeze un rău bine definit şi iminent ce urmeză a-l afecta. Este precum în cazul fumătorilor care deşi recunosc şi sunt de acord cu răul ce-l fac lor înşişi şi mai apoi celor din jur, conştientizeză forma răului însă nu-i înţeleg amploarea. O altă formă de intervenţie a conştiinţei este cea a posteriori săvârşirii lucrului vicios. Pentru cei nepregătiţi să lupte cu viciul, cei ce i se alătură şi îi cedează cu prea multă uşurinţă, pentru aceştia conştiinţa are rolul gardianului închisorii propriilor remuşcări şi regrete. Prezenţa sa este continuă şi apăsătoare. Cu toate încercările conştientului de a te liniştii, ale inconştientului de a ignora, conştinţa ce probabil sălăşluieşte în sub conştient, nascoceşte noi moduri prin care să te chinuie amintindu-ţi de lucrurile făcute chiar dacă acestea nu mai pot suferi îndreptare. Timpul, care este masură obiectivă a existenţei şi din limitata perspectivă umană chiar o dimensiune a acesteia, este singurul care deţine capabilitatea atenuării efectelor presiunii exercitate de conştiinţă. Ultima formă identificată este aceea a nepăsătorului, a pasivului, a superficialului în jurul căruia tot ce se întâmplă şi tot la ce este părtaş nu este altceva decât o pură întâmplare. Întâmplarea a creat totul şi gândirea profundă, reflectarea asupra marilor întrebări existenţiale, prezenţa conştiinţei şi a contrângerilor acesteia atunci când e vorba de viciu, nu sunt altceva decât o glumă de prost gust. Dintr-o vădită împuţinare a minţii aceştia din urmă se cred liberi, liberi faţă de cei din jur şi mai cu seamă liberi faţă de ei înşişi, ei sunt zâmbitori şi degajaţi convinşi fiind de relativitatea celor lumeşti ce li se întâmplă. Această neruşinare a gândirii acestora sfidează ceea ce altora le pare a fi forma elemetară de prezenţă a conştiinţei, bunul simţ. Continua prezenţă a viciului a devenit obişnuinţă, se înscrie în banal, ba chiar mai mult îl obligă pe ins la perseverenţă, la dorinţa de auto depăşire: mâine o voi face şi mai lată.

Dacă poarta strâmtă, prin care trecem cu toţii la un moment dat, este trecerea spre viciu, conştiinţa e poteca plina de mărăcini ce îţi străpung talpile la fiecare pas îndemnându-te în a te întorce din calea pe care ai apucat-o. Desolidarizarea de viciu este cea mai de preţ victorie în lupta cu tine însuţi.

Share this:

Noiembrie… Bântuie criza economică prin lume. Angoasa incertitudinii imprejmuie administratorii visteriilor lumii. Degringolada care-i împresură pe unii, îi lasă rece pe alţii. Într-o oarecare nefirească măsură şi eu însumi mă înscriu într-o desăvârşită seninătate a vacarmului ce ne înconjoară dar din răsputeri lupt cu îndârjire împotriva adormirii conştientului, împotriva somnului raţiunii.

Nu voiesc să fiu cel dintâi care ia piatra să o arunce şi nici lupul moralist însa dobitocia care ne-nconjoară, absenţa conştientului în semenii noştri mă împinge la revoltă.

Beţia întâmplătoare, socială sau solitară nu este condamnabilă în sinea ei. Conjunturile în care aceasta se petrece, concatenarea ei cu un eveniment anume este ceea ce o defineşte ca fiind nefirească, spurcată, condamnabilă. Este deja obişnuit ca evenimente anume, celebrări ori comemorări, să reunească pe acei ce împărtăşesc sentimente comune. Din aste motive, cu siguranţă, fie ca e vorba de 1 Decembrie, 24 Ianuarie, aniversarea unei crâşme sau vre-un alt soi de mondenitate, tinerii simt nevoia reuniunii, aş îndrăzni chiar a spune, nevoia comuniunii, în sens laic, profan vorbind. Acestă comuniune se foloseşte de un liant puternic, mai tare decât cimentul romanilor dintre pietrele apeductelor, de alcool. Raţionamentul este simplu, la îndemâna oricui: bei şi te integrezi, eşti beat – eşti de-al nostru. Cu cât poţi turna mai mult în tine, cu cât îţi siluieşti ficatul la a îndura mai mult, cu atât eşti mai apreciat. Totalitatea reperelor de măsură, scala valorică a tovaraşilor de pahar se limitează la un singur lucru, alcool. Dacă nu vreau a judeca felul alcoolicilor sau forma alcolemiei, totuşi, vreau să judec aspru momentul şi locul în care gloatele de tineri se lasă îndulciţi de aburii lui Bachus.

Crăciunul, colindatul umblatul din casă în casă, veselia naşterii celui vestit de magi şi înţelepţi, este o scuză general folosită pentru a bea cât mai mult, în cât mai multe locuri, cu cât mai mulţi oameni. Fără a mă comporta precum un fariseu şi fără să duhnesc a fals pot spune că înţeleg, pe undeva, raţiunea motivării liniştitoare a conştiinţei aceluia care-şi spune: e un moment al veseliei, al bucuriei, şi dacă scriptura spune ca vinul veseleşte inima omului, in extenso, să bem până nu mai putem. Câtă îngustime! Această logică bolnavă şi lăuntrică este cel mai curat şi impecabil raţionament drăcesc. Nu am să intru însă în filozofări dogmatice pe acestă temă şi am să merg mai departe.

De Paşti, slujba Învierii devine motiv social. O întâmplare oarecare, neimportantă pentru altele decât pentru întâlnirea gloatelor de salonarzi care, aşteaptă cu sufletul la gură împărţeala pâinii înmuiate în vin. Transformarea, înălţătoare pentru cei mai mulţi, a vinului şi pâinii în sângele şi trupul Domnului, îi lasa indiferenţi şi în aceeaşi clipă, a indiferenţei faţă de sacru, îi afundă în împărăţia celui în care Dante a vazut gheaţă. Şleahtele ajung acasă în zori dar nu pentru că din habotnicie şi-ar fi spus rugile într-un colţ umbrit al bisericii până la acea oră, ci pentru că şi-au continuat sărbătoarea prin crâşme, baruri şi cluburi în dezmăţ şi bălăcindu-se în alcool. Tulburarea este şi mai mare când cunoscută la perfecţie netrebnicia acestor lucruri fiind, somul raţionalului şi prezenţa inconştientului şterg orice urmă de regret sau măcar de îndoială legată de înfăptuirea unui asfel de sacrilegiu.

Revenind la Noiembrie, la întâi de Noiembrie, la comemorarea celor ce nu mai sunt, la miile de lumânări a căror lumină caldă şi plăpândă licăreşte în noapte, întâlnim acelaşi fenomen, aceeaşi manifestare prostească a multora dintre tinerii noştri. Un nou motiv de socializare. Nu se lasă bine seara şi telefoanele sună, se fac mobilizări. Un astfel de motiv nu trebuie ratat, trebuie mers la cimitir. Aşa o spun de parcă ar merge la film. Mergi la locul de veci al bunicilor, daca nu, al bunicilor cutărui prieten ori prietena ori dacă nu, te alături găştii şi pur şi simplu mergi, că aşa fac toţi. Apoi, după ce au fost în cimitir, au socializat, s-au hizlit şi s-au distrat suficient, e timpul să petreacă serios. Cum ar putea altcumva decât cu ajutorul nemijlocit al alcoolului, în obscuritatea unui local, unde mocirlirea conştientului este ridicată la rang de ideal.

Chiar dacă, dintr-un snobism al compătimirii (căci există şi aşa ceva), aş pune pe seama lipsei de interes faţă de adevărurile existenţiale, nesocotinţa acestor tineri faţă de adevărata esenţă a celebrării zilei naţionale sau nechibzuinţa şi uşurinţa cu care îşi bat joc de o sărbătoare religioasă, totuşi, nu pot înţelege cum tratează cu aceeaşi îngustime prostească a minţii, comemorarea celor dragi lor, care nu mai sunt. Prezenţa în cimitir, o lumânare aprinsă, întreg acest context este un simbol şi cum orice simbol cuprinde în sine o parte a simbolizatului, batjocorirea acestui eveniment prin brutala nepăsare, prin transformarea intr-un element de bunvoie şi petrecere, prin stropirea sa din belşug cu alcool, este batjocorirea nu numai a memoriei celor plecati dintre apropiaţii lor dar a memoriei tuturor celor trecuţi în lumea celor drepţi.

Share this:

Nicdecum nu am să mă pregătesc a comenta consacratul adagiu biblic. Mă gândesc mai degrabă la el, statul, căruia neşovăitor trebuie să-i plătesc preţul condiţiei mele de personaj social. Adică el, statul, mă protejează împotriva tiraniei, nedreptăţilor sociale ori de alt soi, veghează asupra libertăţilor mele, mă îngrijeste mai abitir decât îngrijeşte un bătran ceasornicar orologiul bisericii şi îi unge fiecare rotiţă ştiind că doar astfel vestitorul timpurilor va umbla fără cusur. Dar oare care îmi este preţul cerut pentru toate acestea? Oare cu câtă vrednicie îşi indeplineşte el delicatele sarcini care-i sunt puse în cârcă? Cine şi mai ales cum veghează ca el, statul, să-şi facă treaba? Fără prea mulă şovăială voi incerca a răspunde pe rând la tustrelele întrebări.

Stainhardt spunea, citându-l pe Iorga “Ai dreptul să ierţi doar ce s-a făcut în paguba ta” . Ei bine, toate nedreptaţile ce ne înconjoară, nedreptăţi a căror conducător este adeseori statul şi ai săi slujbaşi, sunt în paguba noastră a tuturor. De ce spun asta? Întâi de toate pentru că pentru că talanţii pe care-i vărs în visteria sa ar trebui sa-mi poarte de grijă, să mă ocrotească. Preţul nu e mic deloc, mâna sa e lungă şi buzunarele sale încăpătoare. Mai mult decât atât pactul cu el este anticipat şi chiar dacă nu e consimţit el este totuşi asumat. El percepe un oarecare soi de bir pentru garantarea libertăţilor noastre. Nu voiesc a spune că asta e o găselniţă nouă. Nicidecum. Indiferent de forma de organizare a unei societăţi, trecute, prezente sau viitoare, conducătorii acesteia vor cere biruri. Existenţa lor nu poate fi pusă la îndoială, motivele petru care acestea sunt cerute diferă doar. Dacă în vremuri străvechi erau jertfe aduse pe altarele conducătorilor şi dacă venind mai încoace în timp le regăsim finanţând armatele imperiilor cuceritoare, astăzi, galbenii noştri ar trebui să cureţe boala, să ne educe vlăstarele, să ne pietruiască cărările vieţii astfel încât să nu ne poticnim la fiecare pas. Ce ne facem însă atunci când, cu bocancii plini de noroi, perceptorul ori un organ analog, ne trece pragul şi uită cu desăvârşire pe cine artrebui sa slujească? În asemenea cazuri îti este permis a vorbi doar ca sa te consolezi. Clipa în care ai fost luat în cătarele lor te poţi considera pradă uşoară şi fără de scăpare. Cezarul nu-ţi va părăsi locaşul fără să ia nu ce e al lui, ci mult mai mult, ce crede că i s-ar cuveni lui. Nu-l poţi opri nicicum. Nu-l poti înduioşa dar nici ameninţa. E de neclintit. Dacă căpriţa ta, care-ţi hrăneşte familia şi din ce ramâne mai faci si milostenie la săraci, e tot ce ai, el ţi-o va lua. Mai mult decât atât, jinduind la ce ai mai putea agonisi în viitor, îţi va lua şi ce nu ai încă. Nu ai cum sa i te împotriveşti. Poţi încerca, însă mai degrabă ai reuşi să răpui morile de vânt ale lui Don Quijote decât să-i pricinuieşti vre-un deranj Cezarului. În felul ăsta, unde mai este dreptatea după care cu atâta însetare tânjeam atunci când ii umpleam visteria? Cine oare sări-mi-va în ajutor dacă chiar el, creat să mă protejeze, me jecmăneşte mai rău ca utimul pungaş? Şi dacă toate astea nu-s destul, se mai gasesc şi unii, din şleahta lui, a Cezarului, care se înfruptă cu neruşinare din visteria sa, facând negoţ cu el, vânzându-i te miri ce cu o socoteală înzecită în favoarea lor şi culmea toate astea spre presupusul meu folos, al contibuabilului. Vreau a protesta, cu toate că mai mult decât a le striga adevărul în obraz multe nu pot face. Atunci oare pentru ce să-i dăm Cezarului ce ce crede că-i al său? Pentru că oricum îşi va lua singur mult mai mult de atât!

Share this:

Lumea complexă a negoţului este în aparenţă, cât se poate de clară. După cum, în mod clar, principiul de bază al economiei defineşte valoarea ca fiind determinată de satisfacerea unei nevoi tot la fel de clară este şi înţelegerea, fie ea verbală fie scrisă, între negustori. De partea asta a bătrânilor Carpaţi, cuvântul dat este cuvânt, e mai mult decât o vorba aruncată aiuristic şi fără temei, este o întreaga filozofie a onestităţii. Poate ca din aste motive, principialist fiind şi eu, aştept acelaşi lucru, cinste şi corectitudine va să zică, din partea celorlalţi.

Cărările îndeletnicirilor mele zilnice mă obligă a interacţiona, profesinal vorbind, cu feluriţi oameni. Deşi în genere lucrurile decurg aşa cum voiesc parţile, adică ambele nu doar una din ele, totuşi, nu de puţine ori se întâmplă şi altfel. Am descoperit şi nu de curând, o specie nouă. Darwin se poate mândri. Aceasta specie, cu voia domniilor voastre, am s-o numesc homo ţeparus (nu, nu e pe latina). Elementele constitutive ale anterior numitei specii par să se dezvolte de minune în partea cealaltă a Carpaţilor. Dar ca să nu fiu rău spun că răzleţe exemplare ale homo ţeparus se mai găsesc rătăcite şi pe la noi.

La prima interacţiune cu această specie rezultatele finale au fost cu totul diferite de cele scontate. Adică pe dulcele notsru grai românesc, am luat ţeapă! Forma, cuantumul, locul sau momentul sunt irelevante. Important este că mirarea-mi fu extraordinară. Eu!?, îmi repetam neîncrezător. Nu, nu puteam fi atât de naiv şi credul. Ei, uite ca am fost. Trufia însă te face să crezi că o singura astfel de întâmplare te face să cunoşti la perfecţie netrebnicia, murdăria, lăuntricitatea felului în care homo ţeparus acţionează. În consecinţă iţi pare reprobabil dacă o păţeşti din nou. Ei bine, nu vreau a zduncina credinţa nimanui în divinitate, nici măcar a mea, când spun, tocmai bazat pe acesta, că o a doua şansa e creştinească. Că a crea stereotipuri, a cataloga o gloată din cauza unui singur ins, nu este firesc. Însă curând am avut să aflu cât de greşită este o asftfel de abordare. Pragmatismul spurcat, izvorât parcă din străfundurile împărăţiei danteniene, pare să fie soluţia cea bună. Şi atunci care să fie în final modul de abordare? Să-mi curm oare orice percepte dobândite prin educaţie, să-mi calc principiile în picioare şi să mă alătur şleahtei care proclamă drept unic criteriu al adevărului ceea ce este util şi avantajos lor, mai întâi de toate? Nu! Cu siguranţă nu am s-o fac. Mai degrabă voi vorbi fără istov, îi voi face pe cei din jur constienţi de pericolul pe care homo ţeparus il reprezintă pentru noi toţi. Lătra-voi precum coiotul în pustiu? Nu ştiu, însă e cert că cei ce vor avea urechi de auzit vor auzi.

Share this:

Vă veţi întreba probabil, dealtfel precum şi eu am făcut-o la început, ce legatură o fi între cele două? Ei bine există cel puţin una, totul depinde de cum sunt privite. Cum s-ar spune pe englezeşte the truth is in the eye of the beholder. 

După cum bine este stiut, de către unii, fie ei mai mulţi ori mai puţini, substantivul sovârf, conform explicaţiilor date de catre dex, este o plantă erbacee perenă aromatică, cu tulpina păroasă, cu flori roşii-purpurii, întrebuinţată la vopsit şi în farmacie. Pe latineşte zisă origanum vulgare . Întâia dată când auzul mi-a fost străpuns de denumirea dată plantei de catre strămoşii nostri, nu numai că de îndată am înţeles că e vorba de banalul oregano întâlnit în bucătărie dar pentru întâia dată începusem a-i atribui o forma, un context existenţial, tendinţa de a transforma complexul în banal. Fără a cădea în mreaja explicaţiilor freudiene putem afirma cu certitudine tendinţa omenească de a născoci felurite moduri de simplificare a tot ce ne înconjoară şi asta nu dintr-un alt motiv decât acela de a ne înlesni înţelegerea lumii, de a ne încărca memoria cât de puţin. 

Matracuca este femeia vulgară, cu înfăţişare neplăcută şi purtări nedemne, urâtă, proastă, bleagă, cu alte cuvinte respingătoare. Ştiind acestea, singurele sentimente care tresar în noi sau mai bine zis care ar trebui să-şi facă loc în noi, sunt cele de respingere, repulsie, de silă si dezgust. Cu toate acestea termenul este atribuit damelor de moravuri uşoare, vânzătoarelor de plăceri. Cum poate ceva repugnant să-ţi vândă plăcere? Poate exista plăcere în lucrurile urâte şi respingătoare? Evident că nu! Cu toate acestea mintea noastra refuză cu îndârjire să dea crezare conştientului fundamental şi iată că mai degrabă ascultă chemările trupeşti a căror voce sfâşie orice urmă de raţiune tragând, după ele, insul în abisul paradoxal al contradicţiilor făţişe între carnal şi cerebral. 

Despre ea, matracuca va sa zică, se vorbeşte cu umor. Simpla ei prezenţă pe margine de drum strârneşte comentarii hazlii, glume, provoacă râs şi veselie. Si iată că ne lovim de un nou paradox. Veselia, râsul, bunăstarea sunt provocate de ceva respingător, imoral, ilegal şi creştineşte vorbind, păcătos. Dacă din perspectiva religioasă plăcerea coexistă adeseori cu starea de păcat, totuşi privind raţional lucrurile, aceasta nu ar trebui generată de dezgust, de repulsie. 

Sovârful, ceaiul sorbit cu placere obţinut din acesta are proprietăţi curative pentru felurite afecţiuni. Are efect antispastic asupra musculaturii netede, sedativ asupra sistemului nervos central, antiseptic, stomahic, carminativ şi fluidifiant asupra secretiilor bronsice. Gurile rele ar spune ca şi dânsa, matracuca, are efectele ei benefice asupra unora. Nu am să-i contrazic însă am să-i completez adaugând că sovârful consumat, sub forma de ceai, infuzie sau condiment, fie el şi în exces, nu produce efecte secundare. Însă dumneaei, din care te înfrupţi şi numai o singură dată, din care deguşti cu înfrigurare, cu spaimă şi precauţie, îţi poate dăuna mai mult decât ai crede. Lupul moralist îşi are locul său pe care nu voiesc a îl lua dar sminteala, nechibzuinţa care-l cuprinde pe dornicul de desfătare a trupescă îl face să uite de tot ce îi este important. Trezirea conştiinţei din adâncurile somnolente al cavităţii cerebrale survine, de obicei, după destrăbălare, după ce Afrodita şi-a încheiat misiunea. La unii, însa, care au devenit imuni şi la aceasta, unica urmă de oarecare regret apare atunci cand precum căţeluşul cu părul creţ este prins, îi sunt scose la iveală grozăviile.

Iar acum să revin la presupusa legătură intre cele două. Întâi de toate putem afirma cu certitudine şi fără vre-o urmă de îndoială că amândouă au coexistat prentru o foarte îndelungată perioada de timp. Nu se ştie cu exactitate cine a fost întâi, sovârful sau matracuca, insa cu certitudine ambele au aparut cu foarte multă vreme în urmă. Bine cunoscut este că cea mai veche meserie (numita aşa pentru ca este remunerată) e la fel de veche cum este şi homo faber, dupa cum îl denumea filozoful francez Bergson. Adică din vremurile învechite, din timpurile în care omul era deja capabil sa producă hrană, arme şi altele necesare vieţii. În al doilea rând si matracuca, printr-o forţare a termenilor, o putem numi perenă. Are şi ea o oarecare durabilitate socotită după îndelungarea puterii de a-şi atrage, nu polenizatorii ci mai degrabă elemente simulative ale polenizării.  E de la sine înţeles că fabricaţiunile naturii au toate o oarecare legătură între ele, însă legatura între sovarf şi matracucă îmi pare a fi aparte şi anume vădită.

Share this:

Fără a fi un dibaci ticluitor al vorbelor, iacătă-mă încercând să intru în pas cu lumea, măcar cu o parte din ea, scriind răvaşe electronice pentru unii, pentru alţii şi nu în ultimul rând chiar şi pentru mine.

Ezitarea a fost lungă. Nu pentru că m-ar fi frământat vre-o temere de vre-un soi, mai mult din lipsă de mobilizare. Dificultatea de a-ţi concretiza in cuvinte propriile gânduri nu cred că ne este străină nici unuia din noi însă mai mult decât atât, ca aceste cuvinte să dea formă unei idei, sa-i dea sens şi o înfăţişeze cât mai bine astfel încât aceasta să fie bine înţeleasă, ei bine, asta este cu mult mai greu.

Share this: