Oare ce apăsare mai mare poate cădea pe umerii insului activ, învăţat cu munca, decât şederea fără sens, fară vreo preocupare sau ţintă? Astfel mă regăsesc în postura observatorului valorilor intrinseci ale celor ce prin faţă-mi se perindă.

Lume multă, lume pestriţă mânată de scopuri diferite, îmi trece prin faţă într-o cursă parcă drăcească spre această Meccă a timpurilor contemporane, magazinul. Copii, tineri şi cei trecuţi de prima tinereţe, de o potrivă sunt aici cu un scop, să cheltuiască bruma de gologani ce au au în buzunare. Repede înţeleg că nu o necesitate imediată îi împinge spre acest infern, ci mai degrabă pofta. Pofta sădită adânc în suflete rătăcitoare de acest sistem machiavelic, menit parcă să momească insul spre cădere.

-Vino să vedem cât costă măcar, îi spune ea soţului.
-Lasă, chiar nu avem nevoie de un nou televizor şi ştii asta foarte bine, îi replică el pe un ton puţin apăsat.
-Nici măcar nu am plătit cheltuielile de luna asta şi asta include şi cablul, îşi continuă el motivaţia.
Cuplul, care trebuie să fie pe la jumătatea anilor treizeci îşi continuă drumul prin centrul comercial, părând a fi încheiat subiectul. Se îndepărtează cu paşi repezi şi se pierde în mulţime.

O bătrânică gârbovită studiază titlurile unui anticariat din acelaşi centru comercial. Se mişcă greu, parcă calculându-şi în avans fiecare pas. Timpul nu a fost bun cu ea. Anii şi-au pus amprenta pe încheieturile ce par a avea nevoie de vreo ungere ce să le facă a se mişca mai uşor. Apucă o carte de pe raft şi încetişor începe a o răsfoi. E „Noduri şi semne” a lui Nichita Stănescu.

-Domnişoară, cât costă cartea asta?, se aude o voce plăpândă.
-Treizeci de lei. Îi răspunde fata ce se afla înapoia standului.
-Atât de scump?, întreabă nedumerită parcă bătrânica.
-E ieftină, spune vânzătoarea.
-Ieftină de tot, repetă aceasta încercând să întărească cele spuse.
Cu foarte mare grijă, parcă să nu strice ceva, o aşează temătoare pe raft şi încetişor se îndepărtează.

Trece o tânără domnişoară vorbind la telefon, un puşti supraponderal care înfulecă cu nesaţ dintr-o pungă cu chips-uri, o ţigăncuşă focoasă şi un ins, tuns şi îmbrăcat în aşa fel încât e greu să spui dacă e bărbat ori femeie.

Şi aşa privindu-i, mă pierd iar în gândurile mele. Oare ce vor face fiecare din ei când pleacă de aici? Oare ce meserie are fiecare dintre ei? Au familie, fraţi, copii ori nepoţi? Fel de fel de întrebări îmi trec prin minte. Încerc să-mi răspund, dar repede meşteşugesc un contraargument la răspunsul ce mi l-am dat, iar mai apoi găsesc un contraargument şi la contraargumentul argumentului iniţial. Uite aşa se scurg clipele şi încep să simt o oarecare bucurie. Nu, nu aţâţată de ce văd ori ce aud ci mai degrabă de nestatornicia gândurilor ce mă provoacă la duel. Şi uite aşa, luptând de partea celor două tabere, a argumentului şi contra argumentului, tresar brusc când prin faţa mea trec doi tineri împingând un coş în care şade, întocmai ca pâinea aducerii înainte pe un altar, un imens televizor.

-Şi nu numai că e LED dar e şi Full HD, îi spune el cu o faţă luminată asemenea unui copil ce tocmai şi-a luat în primire noua jucărie.
-Vezi? Și tu nu vroiai să ne luăm unul nou, spuse ea ţanţoşă şi plină de încredere, întocmai cum ar face-o un căprar în faţa ostaşilor săi după ce au câştigat o bătălie.

În urma lor, târându-şi cu greu picioarele, e bătrânica. A cedat ispitei. Are în mâna dreaptă două cărţi. L-a cumpărat pe Stănescu şi şi-a mai cumpărat şi „Recviem pentru nebuni şi bestii” a lui Augustin Buzura. Privesc în gol şi încerc să înţeleg. Dacă pe bătrână setea de litere a făcut-o să-şi risipească din bănuţii pensiei mizere, totuşi nu-l înţeleg pe soţul din acel cuplu – care nu numai că a cedat – dar chiar a devenit partizan şi înfocat susţinător al achiziţiei acelui televizor pe care-l detesta cu numai câteva minute înainte. Nu cred că în cazul său putem vorbi de altruismul gentlemanului englez din jurnalul lui Steinhardt, care, ca să facă pe plac soţiei şi soacrei îşi bea ceaiul în casă dar blesteamă în sinea sa alegerea făcută. Acest tânăr pare convins de corectitudinea opţiunii sale.

Mai trece şi domnişoara ce vorbea la telefon. Are şi ea o plasă în mână, semn că nu a venit degeaba până aici. Iată-l mai încolo şi pe puştiul supraponderal. Şade la o masă în faţa unei uriaşe îngheţate de fructe, garnisită din belşug cu frişcă şi sirop de ciocolată. Ţigăncuşa nu pare să fi cumpărat nimic. Mă gândesc repede cum oare o fi scăpat de ispita abundenţei de produse. Să fie psihologia gândită de comercianţi incompatibilă cu binecunoscuta iuţeală a minţii ţigăneşti? Poate că da. Dar nu trece mult şi din mână lasă să cadă, într-un coş de gunoi, o cartelă telefonică de reîncărcare. Iată dovada! Nu a scăpat nici ea.

Curios răscolesc cu privirea prin mulţime. Aştept să văd dacă şi insul de gen nedeterminat s-a procopsit cu vreo achiziţie. N-a trebuit să aştept mult. Se apropie de mine. Curios şi nerăbdător vreau să întrezăresc ce şi-a cumpărat. Poate măcar aşa îmi voi da seama de e bărbat ori femeie. Blesteme! În dreapta are un pachet de Libresse Ultra Thin iar în stânga un set de ras Gilette, cu gel, lame şi after shave.

Share this: