Născută în toamna anului 1940 în localitatea Apahida, jud. Cluj, Mircean Leontina avea să fie una dintre tinerele a cărei visuri şi năzuinţe urmau a fi zdrobite de sistemul nefiresc care se instalase în România după război.

Era elevă a şcolii medii nr.8, fostele licee fuseseră transformate de comunişti în şcoli medii, în anul 1959. Tatăl ei, ţărănist fiind şi având o gospodărie bunicică, după cum ne mărturiseşte d-na. Mircean, a refuzat înscrierea în colectiv iar acest lucru era motiv suficient că întreaga familie să fie supravegheată. Aşa a început totul.

 În acea perioadă, se afla în clasa a X-a când un tânăr, cunoscut al său i-a încredinţat, fetei care avea 18 ani la acea vreme, o scrisoare spre păstrare. Scrisoarea era adresată postului de radio Europa Liberă. Nu a trecut multă vreme şi vestea scrisorii a ajuns şi la urechile atotascultătoare ale securităţii. Tânărul a fost arestat. “A fost adus de securitate la noi în casă. Era în lanţuri şi cătuşe. Niciodată nu i-am reproşat nimic. Ştiam torturile prin care a trecut. Nu-l învinuiam că a mărturisit la cine e scrisoarea”, ne spune doamna Mircean, rememorând cu amărăciune acele momente. Scrisoarea fusese întocmita în trei exemplare, unul dintre acestea aflându-se în casa dânsei.

Leontina Mircean la momentul arestării

 “Într-o noapte a intrat securitatea în casă. Cum o fi intrat pe poartă? Cum n-o fi lătrat câinele? Cum o fi intrat în casă? Nu ştiu. Ne-am trezit cu ei în casă. Părinţii mei erau culcaţi. Au intrat întâi în camera părinţilor interzicându-le să se ridice din pat apoi au intrat în camera noastră, a copiilor. Mi-au permis să mă ridic din pat, doar mie şi mi-au cerut scrisoarea”, continuă cu greutate să-şi depene amintirile doamna Leontina.

Înţelegând că nu are de ales, a scos scrisoarea din locul în care era ascunsă şi a înmânat-o securiştilor. Din acest moment soarta avea să-i fie pecetluită. De îndată ce au intrat în posesia scrisorii au început o percheziţie amănunţită a casei. Asigurându-se că niciun colţişor nu a rămas ne răvăşit, au chemat doi vecini să fie martori la ce se petrece, apoi le-au spus părinţilor săi că o duc până la Cluj să dea o declaraţie şi o vor aduce înapoi în aceeaşi noapte. Acest moment avea să fie ultima ocazie în care s-a văzut cu părinţii săi pentru o lungă perioadă de timp.

Depănându-şi povestea mai departe, faţa doamnei Mircean se luminează brusc când îşi aminteşte de omenia celor din jur, de solidaritatea care încă nu fusese fărâmiţată de sistemul opresiv şi ne spune: “Un lucru frumos s-a petrecut în acea noapte. Unul dintre vecinii martori la percheziţie a mers şi l-a anunţat pe verişorul meu şi încă trei colegi de clasă de cele ce se întâmplau. Au venit şi în nebunia lor de tineri au crezut că aruncând cu pietre în maşina securităţii, mă pot salva pe mine. Securiştii au fugit după ei însă le-au pierdut urma la calea ferată şi astfel tinerii au scăpat.” Acesta este unul dintre detaliile pe care avea să le afle ani mai târziu, după eliberare.

 A fost dusă pe str. Traian, la sediul securităţii unde maşina a intrat în curte până la baza scărilor de coborâre la subsol. Amintirea acelui moment îi dă fiori şi astăzi. Cu emoţie în voce îşi continuă povestirea acelor tulburătoare momente. Totul era confuz în jurul său şi încă nu înţelegea ce i se întâmplă dar mai ales de ce. A fost preluată de alţi securişti care de îndată i-au pus nişte ochelari de tablă cu elastic. Nedumerită de ce i se întâmpla încerca cu disperare să-i dea jos sau măcar să-i mute puţin, astfel încât să poată întrezări unde este şi ce intenţionează să-i facă. Un securist a luat-o de braţ şi i-a spus: “calcă liniştită”, conducând-o pe scări în jos în pivniţa convertită în celule de detenţie.

Celula, cu un pat de scânduri acoperit cu o pătură şi o măsuţă mică de beton, întunecată şi cu aerul îmbâcsit, urma să-i devină casa pentru o vreme. Hrănita cu incertitudine, pândita în permanenţă prin vizeta celulei de privirile murdare a celor ce o păzeau, a trecut prin torturi psihice şi fizice, prin umilinţe de nedescris dar şi prin cruntele anchete ale lui Manea Gruia, şefului securităţii Cluj de la acea vreme. “Dusă în biroul de interogări, de la etaj, Manea Gruia a închis uşa în urma mea şi a pus cheia în buzunar. M-a aşezat pe un scaun şi din dulapul de lemn şi-a luat un soi de baston.. S-a jucat cu el minute în şir, fără să spună nimic. Apăsarea era terifiantă. Mi-a pus în faţă o bucată de hârtie şi un creion şi mi-a spus să scriu. A fost inutil să-i spun că nu ştiu nimic. A început să mă lovească. În timp ce eram bătută crunt mă înjura în permanenţă. M-a bătut până mi-am pierdut cunoştinţa”, îşi aminteşte cu fiori doamna Leontina acele clipe de groază ale celei dintâi întâlniri cu prim-torţionarul Clujului. Au urmat şi alte interogări, bătăi şi umilinţe, apoi procesul, condamnarea şi lungul şir al anilor petrecuţi în penitenciarele de la Jilava, Miercurea Ciuc, Arad-Gai, Roşiori, Văcăreşti şi Oradea.

 Cinci ani mai târziu, în aprilie 1964, bolnavă de tuberculoza, este eliberată din închisoare şi se întoarce acasă. Momentul reîntâlnirii cu familia a fost un amestec de emoţie şi bucurie nemărginită dar şi de nedumerire, nerecunoscându-şi surioara care crescuse în aceşti ani.

 Prezentul material este un fragment din cartea “Faces of freedom, lives of courage”  a autorilor Thomas Sears și Radu Cristea

Share this:

Tags: faces of freedom, leontina mircean, Lives of courage, radu cristea, thomas sears