Mă trezesc brusc la o zdruncinătură ușoară. Pe semne că intrasem într-o zonă cu oarecari turbulențe. Nimic de speriat, doar că eram atât de cufundat în lectură încât devenisem un soi de prizonier imaginar în lumea ce mi-o fauream în minte pe măsură ce devoram cu nesaț fiecare slovă din „Străinii din Kipukua”, a lui Valeriu Anania. Tocmai această revenire bruscă la realitate, de pe plajele Hawaiene ale cărții, m-a făcut să tresar. Stau deja de mai bine de 5 ore tolănit în scaunul avionului ce străpunge aerul rarefiat al celor 11000 de metrii altitudine, pe undeva pe deasupra Atlanticului de Nord. Stau și încerc să-mi adun gândurile. Îmi e atât de greu.  Repede realizez că am devenit, cu sau fără de voia mea, prizonier al cercului interior al propriilor amintiri. Cartea m-a prins în mrejele sale încă de la prima pagină. Să fie oare nostaligia  momentelor, puține de-altfel, în care autorul, atunci încă în viață și cu o forță creativă de nestăvilit, mi-a împărtășit scurte episoade din pribegia sa în lumea nouă? Sau să fie multele, îndrăznesc să spun, asemănări între simțămintele și trăirile sale din acea vreme, regăsite în paginile acestei cărți și cele ce le simțeam eu când pentru întâia oară pășeam cu teamă pe tărâmurile continentului nord american? Nu știu!

Încerc să mă desprind din fascinanta lume pe care parcă o vedeam aievea și să revin, cu greu, la realitatea ce mă împresoară. Răsfoiesc The Wall Street Journal, ediția europeană. Încă de la prima pagină știrile se anunță a fi dezolante. Medvedev la locul prăbușirii unui avion, accident în care o întreagă echipă de hockey și-a pierdut viața. Mai apoi un articol despre atacul din 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center și nu în ultimul rând un amplu material despre riscurile economiei europene semnalate de Banca Centrala Europeană. Întorc repede paginile, precum într-o cursă frenetică, încercând să găsesc un subiect fără iz fatidic. Pagina 31 e dedicată în întregime unui subiect în pas cu vremurile. Anume, moda. Astfel aflu de ultima creație Emporio Armani, dedicată bărbaților. Nu mă prea intersează moda și cu atât mai puțin găsesc de cuviință a-mi irosi timpul citind despre ea însă, încă din titlu, un cuvânt mă intrigă: „mankini”.  Curiozitatea fiindu-mi zgândărită citesc mai departe. „Împachetează-ți un „Mankini”: stilul Lingo pentru bărbați devine feminin” titrează titlul în întregimea sa. Imediat îmi tresare în minte amintirea unui episod din Seinfeld în care George Constanza inventase un sutien pentru bărbații supra ponderali. Zămbesc în sinea mea cu gândul la acel episod haios și citesc mai departe. Aflu că acest nou cuvânt, penetrat deja în lexicul gazetăresc de modă, se referă la o scorneală de costum de baie asemnea celor pentru femei, dintr-o bucată, dar destinat bărbaților. Mai departe aflu și alte cuvinte noi, folosite în lumea modei. Ori poate or fi vechi dar eu unul nu le-am auzit până acum. Mandals (sandale bărbătești), murse (un soi de poșetă pentru bărbați) și mankini sunt câteva din scornelile celebrei case de modă pe care cu mândrie le-a prezentat în această săptămână.

Concluzionez că ziarul e o pierdere de vreme așa că-l împătur grijuliu și-l așez pe scaunul alăturat care e liber. Privesc în jur în încercarea de a-mi găsi o preocupare. În avion sunt puțin peste două sute de oameni. Nații diferite, limbi, culturi și mentalități diferite dar toți uniți, într-un grup compact, în burțile încăpătoare ale păsării de fier. Fiecare, afundat în gândurile sale, în lectură, somn sau altă îndeletnicire menită să ușureze curgerea timpului, așteaptă cu nerăbdare să ajungă la destinație. Însoțitoarele de bord împart, cu zâmbetul parcă desenat pe buze, băuturi. Mai sunt vreo patru ceasuri până la prima destinație. Cu coada ochiului zăresc pe fereastră întinsul albastru, parcă nesfârșit, al oceanului. L-am trecut de multe ori dar parcă tot mai anevoie trece timpul de la o călătorie la alta. În afara disconfortului poziției în scaun, nu prea am ce reproșa călătoriei cu avionul. Ba chiar din contră, trebuie să-l laud. Nu numai că drumul e lin și că repede tai lumea-n două dar confortul oferit, răsfățul cu mâncare, snack-uri și băuturi fac călătoria cât se poate de agreabilă. Nici nu vreau să mă gândesc cum era drumul asta făcut cu poștalioane și vapoare și mai ales în cât timp. În ciuda enormității sale, a culorilor reci și a masivității aluminiului din care este făurit, avionul are o grație aparte cu care alunecă prin vazduh. Or fi unii mai cârcotași ce-or spune „cum poate fi ceva atat de mare, de urât și de zgomotos, grațios?” La orele plecării din Cluj era încă noapte și în acea noapte o despicătură parcă se ivi când avionul a țâșnit spre decolare. Sus în nori te simți parcă mai aproape de creator, de divinitate. Asemănarea cerului biblic cu cel fizic e ușor de înțeles. Ambele erau intangibile. Iata însă, că acum, cel de-al doilea il străbatem chiar și cu viteza sunetului. Reuși-vom oare să-l cucerim și pe cel dintâi vre-o dată? Până una alta aștept transfigurarea zilei în noapte, ăsta va fi semnul apropierii de destinația mea. Așteptarea va mai dura însă, merg spre apus, adică fug de soare și asta imi lungește ziua de azi cu 10 ore. Când fac acest calcul nu pot sa nu-mi amintesc de Phileas Fogg, personajul principal a lui Jules Verne in „Ocolul pământului in 80 de zile”, care își crede averea și rămășagul pierdute înainte să realizeze că a caștigat o zi mergând în întâmpinarea soarelui.

Mai privesc o dată pe fereastră parcă în încercarea de-a mă convinge că vad deja uscatul. Tot albastrul oceanului rămâne stăpân pe orizont așa că mă întorc la lectura mea împins de nesațul cunoașterii.