Deunăzi am dat curs invitaţiei bunului nostru prieten, dipl.ing. Leonida Truţă şi l-am vizitat în locul său cel mai iubit, Muzeul Apei. Incursiunea noastră într-o lume de care nici nu ştiam ca există, aceea a  apei, pe care o consideram până de curând cât se poate de banală, a fost o experienţă vrednică de aducere aminte. După cum însuşi inginerul Truţă îl cita pe Iorga şi spunea: “Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea să o auzi şi un dram de iubire să o înţelegi”, aşa am ajuns să iubim povestea apei pentru că am avut norocul ca aceasta să ne fie spusă de cel dintâi iubitor al acesteia.

Istoria încărcată a locului, care are cu mult peste un secol, a fost depănată pe-ndelete şi presărată cu amănunte din cele mai interesante cu o rabdare și dragoste de neegalat de către cel care din 1956 şi-a închinat munca şi viaţa  apei care alimentează oraşul de la poalele Feleacului.

În curtea exterioară tronau, asemenea unor adevărate opere de artă, la loc de cinste expuse, fragmente din canale colectoare, tubulaturi şi conducte de aducţiune, robineţi şi utilaje de pentru curăţirea canalelor . Chiar dacă e greu de închipuit cum astfel de lucruri pot fi exponate de muzeu, repede ne-am convins de importanţa acestora ascultând cu bagare de seamă istoria fiecărui exponat. Povestea locului, începând cu primele conducte pentru apă din fontă ce au deservit Clujul înca de la finele anilor 1800, este mai mult decât fascinantă, e de-a dreptul seducătoare.

Cu acelaşi patos caracteristic, ing.Truţă a facut o prezentare a documentelor care se regăsesc aici. Documente ce au o strânsă legatură cu licoarea dătătoare de viață. Fie ca e vorba de “ziarul de şantier” de la început de secol XX, de proiectul de instalare a apei în Gara Cluj, în 1907, sau altele asemenea, toate se remarcă prin minuţiozitatea întocmirii şi detaliile tehnice conţinute.

Între documentele de aici se remarcă două mai aparte. Primul dintre acestea este un “mandat de pedeapsă” din anul 1921, prin care un birjar e amendat cu suma de 50 de lei pentru ca şi-a spălat birja în centrul oraşului risipind apa. Cel de al doilea datează din 1934 şi este o ofertă de licitaţie, scrisă de mână, adresată primăriei de către un căruţaş sărac pe nume Murăşan Vasile, care se oferă să transporte balast în mai multe puncte din Cluj, balast utilizat la lucrarile de instalare a apei.

Pe lângă acestea sunt multe, foarte multe de văzut şi aflat. Sisteme de pompare, aducţiune, motoare, canalizări, colecţia de capace de canal, documente enunţând regulamente de folosire a apei şi sancţionare a meşterilor care făceau “muncă de cârpaciu”, sancţionare cu amenzi usturătoare sau chiar încarcerare şi multe altele le puteţi afla doar vizitând acest loc. Dacă aveţi şi norocul ca sufletul acestui loc, inginerul Truţă, să vă fie ghid vă puteţi considera intr-adevăr norocoşi.

În contextul unor temperaturi ridicate sau a unor expuneri de  la căldură, organismul este capabil să-şi menţină o temperatură optimă prin declanşarea unor mecanisme de termoreglare. Când aceste mecanisme nu mai dau randament survine soluţia unei terase, în centru, unde te înfrupţi cu nesaţ dintr-o apă plată, răcoritoare sau bere, după preferinţe. Astfel am procedat aseară, 10 iunie, în centrul Clujului, în Piaţa Muzeului.  Locul umbrit, pavajul răcoros şi paharul rece precum gheaţa par să fie combinaţia perfectă la final de zi de muncă şi stres. Discuţii felurite, bancuri şi altele asemenea, făcute anume pentru a te destinde, îşi fac loc la masă desceţindu-ne frunţile. După ceva vreme, să tot fi fost vre-o două ceasuri, politicos ii solicitam persoanei care ne-a servit, nota de plată. După câteva minute, domnişoara în cauză, ne aduce, nu ştim dacă din propria-i iniţiativă sau la îndemnul vre-unui şef, o bucată de hartie mâzgălită cu un pix, pe post de bon fiscal. Nu stiu dacă în acele momente m-a cuprins mai tare mirarea, şocul că într-o locaţie centrală îşi permit să nu emită bonuri fiscale sau mai degrabă mi-am simţit lezată latura de contribuabil. Faptul că în interiorul localului tronează, plină de praf, o plăcuţă care ne îndeamnă, pe noi consumatorii, să solicităm şi să păstrăm bonul fiscal, nu-i deranjează câtuşi de puţin pe chelneri.

Pentru cei care nu cunosc în detaliu mecanismele vânzarii cu amănuntul, am să explic în câteva cuvinte care sunt avantajele comerciantului care nu înregistrează fiscal această vânzare.  Presupunem că cele ce le-am consumat la masă, două beri fără alcool, o bere cu alcool şi o apă plată, au o valoare totală la achiziţie de 8 Ron. Preţul lor de vânzare a fost, după cum reiese din pseudo-bonul scris de mână, 21,50 Ron. Asta înseamnă o diferenţă de 13,5 Ron. Acestă diferenţă este profitul brut al localului în cauză. Din acest profit brut operatorul economic trebuie să verse bugetului de stat 19% TVA (adică diferenţa între TVA-ul de achiziţie şi cel de zânzare) şi 16% impozit pe profit. Cu alte cuvinte un total de aproape 4 Ron. Nu vă lăsaţi derutaţi de suma infimă evazionată, aceasta sumă inmulţită cu câteva sute de consumaţii pe zi şi mai multe zile pe lună rezultă un profit frumuşel, neimpozabil, în buzunarele comerciantului şi o gaură pe măsură în veniturile bugetare.

De câte ori vă întâlniţi cu o astfel de situaţie solicitaţi bonul fiscal. La urma urmei o parte din acei bani îi platiţi statului. De ce să îi bagaţi în buzunarul cuiva fără nici un merit al acestuia din urmă?