Câinele moare de drum lung iar prostul de grija altuia spunea românul întru înţelepciunea sa.  A înţelege pe deplin profunzimea acestor cuvinte nu este treabă uşoară şi nici hărăzită oricui. Situaţiile, însă, generatoare a unor sentimente de aversiune instinctivă  şi profundă dezaprobare faţă de amabilitatea excesivă şi nu arare ori suspectă, nu sunt străine nici unuia dintre noi. Dacă pentru o clipă, ipoteza hazardului creator al unor astfel de comportamente pare plauzibilă, totuşi, pe măsură ce realitatea este analizată atent şi este desfăşurată pe de-a’ntregul ei, o astfel de posibilitate dispare. Prostul, care în permanenţă, nu face altceva decât să-şi lase viaţa condusă de hidoşenia bârfei, de nevoia intimă, adânc resimţită de a a ştii ce face altul, nu se înscrie deloc în teorema maimuţelor dactilografe a lui Borel. Dacă potrivit paradoxului maimuţei savante există o probabilitate, fie ea cât de mică, ca hazardul, simpla întâmplare, prin complexitatea sa şi interconexiunile haotice ce-l guvernează, să poată genera, într-o infinitate de timp şi combinaţii,  să spunem o operă a lui Shekespeare, probabilitatea ca interesul prostului faţă de mersul vieţii celorlalţi să fie întâmplător, probabilistic, este zero.  Acest lucru este cert şi întărit de însăşi puterea de discernere, de prezenţa conştientului care transformă grija prostului într-un act conştient şi opus întâmplătorului.

Omul lipsit de inteligenţă, nătărăul, are o predispoziţie aproape genetică, însă nu este, spre a cunoaşte cele mai mărunte şi neînsemnate lucruri despre ceilalţi, lucru care nu este condamnabil în sine, însă toate acestea nu-i servesc la altceva decât la a le deşira pe tipsia bârfei şi a le înfăţişa altora, într-un asemenea fel pocindu-le încât poate transforma şi cel mai frumos lucru în ceva reprobabil, făcând rău. Toate acestea le face, în nevolnicia sa,  spre a înjosi, a terfeli pe acela a cărui grijă o poartă. Această bârfă murdară nu are un alt scop decât acela de a servi drept acoperire a propriilor frustrări, generate de pizmă şi invidie. Prostul nu poate excela prin nimic şi singurul mod prin care, în îngustimea minţii sale, crede că poate fi oarecum important este a se îngrijii de tot ce fac cei din jurul său şi a nu rata vre-o ocazie în care să poată povesti de istov despre acestea. Prostul se simte inferior şi cu cât se afundă mai adânc in mediocritatea sa cu atât răcneşte mai tare afirmându-şi calităţile, caracteristicile pozitive şi însuşirile drepte dar pe care nu le are. 

Revenind la profunzimea proverbului enunţat mai devreme, referirea la moartea prostului nu se răsfrânge asupra individului în sens existenţialist, nu este nicidecum vorba de o moarte carnală, ci de una spirituală. Prostul ce poartă grija altuia nu este altceva decât un jalnic sclav al acestei griji. Întreaga sa viaţă este condus de aceasta. Nu poate a se bucura mai de nimic, frământat fiind în permanenţă de grija altuia. Este mâncat din interior, la fel cum cancerul devorează celulele sănătoase ale organismului pe care a pus stăpânire  şi care implicit moare. În neghiobia sa, prostul, nu realizează puterea de transmutare şi nici nebănuitele consecinţe ale acţiunilor sale asupra celor din jur dar mai întâi asupra propriei bunăstări spirituale. Moartea sa este iminentă.

Share this: