Deunăzi, mergând pe drumul Reghinului întovăraşit de bunul meu prieten John,  dezbătând felurite probleme existenţiale, conversaţia traversează cu uşurinţă domeniile fizicii, chimiei şi ingineriei chimice, sacrului şi profanului oprindu-se, parcă fără a simţii, fără a dori neapărat, în zona socialului. Pe cât de întămplătoare, de hazardoasă îmi paru întru început acestă oprire a discuţiei într-o astfel de zonă, pe atât de clară urma să fie mai apoi, pe masură ce ne afundam şi mai adânc în conversaţie. Radioul ce se auzea în surdină şi pe care nu-l băgam de seamă se dovedi a fi cel ce ne-a sfâşiat şirul ideilor, al dezabterilor, al filozofărilor ce le purtam. Tocmai se anunţase un nou prim ministru. Această informaţie pare de interes naţional. Pentru unii, fie ei mai mulţi sau mai puţini, chiar este. Pe partea stângă a drumului, în uşa unei crâşme, un localnic îşi savurează cu o poftă aproape bolnăvicioasă, tăria de dimineaţă.  Să fie vre-o ora 9, frigul de afară e aspru. Caii înhămaţi la o căruţă, pe lânga care abia trecusem, respirau din greu aerul tăios iar aburii ce le ieşeau din nări parcă refuzau să se ridice în vazduh şi mai degrabă păreau a pluti într-un soi de imponderabilitate, de staţionare, aşişderea unei ceţe dese deasupra unui heleşteu la sfărşit de noiembrie. Nici frigul, nici puţina agitaţie a consătenilor ce merg la lucru nu par sa-l deranjeze câtuşi de puţin pe localnicul solidar cu alcoolul din prispa hanului din sat. Să-l intereseze pe el oare cine-o fi noul premier? Nicidecum. Să fie curios ce partid, ce ideologie, ce fel de percepte politice aflase-vor în spatele viitorilor guvernanţi? Nici vorbă. Fără a fi  judecători prea asprii, atât eu cât şi bunul meu prieten, nu am putut decât să exclamăm, părcă chiar la unison: uite unde merg banii protecţiei sociale.

Acest personaj pitoresc, în felul său, nu este altceva decât întruchiparea bolnăviciunii societăţii.  Relativitatea lui Einstein se regaseşte, fireşte, în tot ce ne înconjoară. Până şi filozofia existenţialistă are relativitatea ei. Şi cum totul este relativ putem presupune, fară teama de a greşi prea tare, că şi acest ins, din perspectiva sa, este implicat activ în societate şi este preocupat de problematica acesteia. Fireşte că întrebările lui Galilei sau Copernic cu privire la mişcarea astrelor sau zbuciumul lui Sartre în Zidul, sunt un fleac şi pălesc înaintea gândiri simple şi pragmatice ale personajului nostru. Pentru acesta intrebari de genul: ce este viaţa? unde este adevărul? care ne sunt fricile, plăcerile şi de unde originează ele? sunt întrebări aiurite şi prosteşti.

România post decembristă pare să fi fost înecată de multiudinea partidelor şi ideologiilor politice. Unele cu tradiţie, altelele nu.  Ceea ce la început părea să fie binecuvântare s-a transformat repede în blestem. Confuzia creştea odată cu numarul partidelor, odată cu numărul prospeţilor lideri, numiţi sau autoproclamaţi. Mulţi s-au ridicat şi mulţi s-au prăbuşit înnecaţi în propria-le cenuşă doar ca sa facă loc altora asemenea lor. După mulţi ani de confuzii au început, încet, încet, a se contuara câteva curente ce se vroiau a fi clare bine determinate şi urmăritoare a unor platforme politice solide.  Cu scârbă şi dezgust, astăzi constatăm că atât drepta cât şi stânga se contopesc pentru a servi avantajului propriu iminent. Într-o ţară guvernată de social democraţie cu cât produci mai mult, implicit cu cât munceşti mai mult, eşti taxat mai aspru, plateşti impozite mai mari. Din aceste impozite o parte se întorc societăţii sub forma ajutoarelor sociale. Cu alte cuvinte este spijinită, din aceşti bani, inclusiv ne-munca. Pe partea cealaltă, o guvernare de dreapta ar trebui sa însemne orientarea înspre capital. Într-o astfel de societate ar trebui sa fi încurajat să produci cât mai mult. Din păcate, experienţa românească a ultimilor ani ne-a dovedit că indiferent de culoarea politică, de ideologia pe care în ipocrizia lor se laudă că o servesc, toate partidele care s-au perindat la guverarea ţării, au pus biruri peste biruri, au marit taxele, au inventat accize noi şi au rasplătit din belşug ne-munca. De ce toate acestea? Simplu. Astfel de acţiuni aduc voturi. Voturile se transformă în putere. Puterea îţi permite să împarţi plăcinta din a cărei primă felie te înfrupţi cu nesaţ tu şi şleahta care te-a susţinut. 

Inutil a spune cât de mulţi bani, ai mei, ai noştri sunt risipiţi pentru ca o adunătură să-şi atingă scopul. Cei puţini dar privilegiaţi sunt rodul alegerii noastre, a celor mulţi. Până şi localnicul amintit, a cărui unică preocupare e alcoolul şi ziua lunii în care poştaşul îi aduce acasă, din mărinimia guvernului, mult râvnitul ajutor social, chiar şi el are dreptul de a vota, îl exercită şi-l direcţionează catre acei care, lună de lună, se îngrijesc ca el să-şi primească răsplata ne-muncii lui. 

Nu pot decât a fi de acord cu bunul meu prieten atunci când a spus: Când mă gândesc la poporul meu, Drăgăliţă Doamne, îmi vine aşa o tristeţe şi o durere în suflet, unde-l văd atât de prost, de naiv, de incult, toate aceste sentimente pentru că, cu toate păcatele de neiertat pe care le are, şti-mă dracu de ce îl iubesc nespus.

Share this: