Noiembrie… Bântuie criza economică prin lume. Angoasa incertitudinii imprejmuie administratorii visteriilor lumii. Degringolada care-i împresură pe unii, îi lasă rece pe alţii. Într-o oarecare nefirească măsură şi eu însumi mă înscriu într-o desăvârşită seninătate a vacarmului ce ne înconjoară dar din răsputeri lupt cu îndârjire împotriva adormirii conştientului, împotriva somnului raţiunii.

Nu voiesc să fiu cel dintâi care ia piatra să o arunce şi nici lupul moralist însa dobitocia care ne-nconjoară, absenţa conştientului în semenii noştri mă împinge la revoltă.

Beţia întâmplătoare, socială sau solitară nu este condamnabilă în sinea ei. Conjunturile în care aceasta se petrece, concatenarea ei cu un eveniment anume este ceea ce o defineşte ca fiind nefirească, spurcată, condamnabilă. Este deja obişnuit ca evenimente anume, celebrări ori comemorări, să reunească pe acei ce împărtăşesc sentimente comune. Din aste motive, cu siguranţă, fie ca e vorba de 1 Decembrie, 24 Ianuarie, aniversarea unei crâşme sau vre-un alt soi de mondenitate, tinerii simt nevoia reuniunii, aş îndrăzni chiar a spune, nevoia comuniunii, în sens laic, profan vorbind. Acestă comuniune se foloseşte de un liant puternic, mai tare decât cimentul romanilor dintre pietrele apeductelor, de alcool. Raţionamentul este simplu, la îndemâna oricui: bei şi te integrezi, eşti beat – eşti de-al nostru. Cu cât poţi turna mai mult în tine, cu cât îţi siluieşti ficatul la a îndura mai mult, cu atât eşti mai apreciat. Totalitatea reperelor de măsură, scala valorică a tovaraşilor de pahar se limitează la un singur lucru, alcool. Dacă nu vreau a judeca felul alcoolicilor sau forma alcolemiei, totuşi, vreau să judec aspru momentul şi locul în care gloatele de tineri se lasă îndulciţi de aburii lui Bachus.

Crăciunul, colindatul umblatul din casă în casă, veselia naşterii celui vestit de magi şi înţelepţi, este o scuză general folosită pentru a bea cât mai mult, în cât mai multe locuri, cu cât mai mulţi oameni. Fără a mă comporta precum un fariseu şi fără să duhnesc a fals pot spune că înţeleg, pe undeva, raţiunea motivării liniştitoare a conştiinţei aceluia care-şi spune: e un moment al veseliei, al bucuriei, şi dacă scriptura spune ca vinul veseleşte inima omului, in extenso, să bem până nu mai putem. Câtă îngustime! Această logică bolnavă şi lăuntrică este cel mai curat şi impecabil raţionament drăcesc. Nu am să intru însă în filozofări dogmatice pe acestă temă şi am să merg mai departe.

De Paşti, slujba Învierii devine motiv social. O întâmplare oarecare, neimportantă pentru altele decât pentru întâlnirea gloatelor de salonarzi care, aşteaptă cu sufletul la gură împărţeala pâinii înmuiate în vin. Transformarea, înălţătoare pentru cei mai mulţi, a vinului şi pâinii în sângele şi trupul Domnului, îi lasa indiferenţi şi în aceeaşi clipă, a indiferenţei faţă de sacru, îi afundă în împărăţia celui în care Dante a vazut gheaţă. Şleahtele ajung acasă în zori dar nu pentru că din habotnicie şi-ar fi spus rugile într-un colţ umbrit al bisericii până la acea oră, ci pentru că şi-au continuat sărbătoarea prin crâşme, baruri şi cluburi în dezmăţ şi bălăcindu-se în alcool. Tulburarea este şi mai mare când cunoscută la perfecţie netrebnicia acestor lucruri fiind, somul raţionalului şi prezenţa inconştientului şterg orice urmă de regret sau măcar de îndoială legată de înfăptuirea unui asfel de sacrilegiu.

Revenind la Noiembrie, la întâi de Noiembrie, la comemorarea celor ce nu mai sunt, la miile de lumânări a căror lumină caldă şi plăpândă licăreşte în noapte, întâlnim acelaşi fenomen, aceeaşi manifestare prostească a multora dintre tinerii noştri. Un nou motiv de socializare. Nu se lasă bine seara şi telefoanele sună, se fac mobilizări. Un astfel de motiv nu trebuie ratat, trebuie mers la cimitir. Aşa o spun de parcă ar merge la film. Mergi la locul de veci al bunicilor, daca nu, al bunicilor cutărui prieten ori prietena ori dacă nu, te alături găştii şi pur şi simplu mergi, că aşa fac toţi. Apoi, după ce au fost în cimitir, au socializat, s-au hizlit şi s-au distrat suficient, e timpul să petreacă serios. Cum ar putea altcumva decât cu ajutorul nemijlocit al alcoolului, în obscuritatea unui local, unde mocirlirea conştientului este ridicată la rang de ideal.

Chiar dacă, dintr-un snobism al compătimirii (căci există şi aşa ceva), aş pune pe seama lipsei de interes faţă de adevărurile existenţiale, nesocotinţa acestor tineri faţă de adevărata esenţă a celebrării zilei naţionale sau nechibzuinţa şi uşurinţa cu care îşi bat joc de o sărbătoare religioasă, totuşi, nu pot înţelege cum tratează cu aceeaşi îngustime prostească a minţii, comemorarea celor dragi lor, care nu mai sunt. Prezenţa în cimitir, o lumânare aprinsă, întreg acest context este un simbol şi cum orice simbol cuprinde în sine o parte a simbolizatului, batjocorirea acestui eveniment prin brutala nepăsare, prin transformarea intr-un element de bunvoie şi petrecere, prin stropirea sa din belşug cu alcool, este batjocorirea nu numai a memoriei celor plecati dintre apropiaţii lor dar a memoriei tuturor celor trecuţi în lumea celor drepţi.

Share this: