Lumea pornirilor nestăpânite şi statornice spre rău, adică cea a neajunsurilor, a viciilor nu este altceva decât forma captivităţii insului într-un univers concentraţionar, a unei temniţe în care se regăseşte răsfaţat şi chinuit de-o potrivă de propriile-i porniri. Gardianul ce luptă împotriva acestor grozăvii este omniprezenta dar nu şi atotputernica conştiinţă. Ea este cea care nascoceşte felurite moduri în care să chinuie omul mai cu seamă după înfăptuirea viciului dar a cărei voce este mult prea slabă şi firavă pentru a se face auzită inaintea căderii.

Jurnalul Fericirii ne indică trei soluţii, în testamentul politic, soluţii dintre care una anume o regăsesc ca fiind cel mai uşor de adaptat, de armonizat cu starea de viciu, suferind, fireşte, anumite modificări şi extinzând-o ipotetic la forma pornirilor amintite. Nu este vorba de soluţia lui Soljeniţîn, nici cea a lui Zinoviev, ci este vorba de cea a lui Churchill şi Bukovski. Pentru că atunci când te afli în prezenţa tiraniei viciului, a asupririi sale, a mizeriei pe care acesta o produce scoţi din el poftă nebună de a trăi şi a lupta. Lupta însă, e cea mai grea dintre toate, e lupta cu tine însuţi. Savanţi ori oameni de rând, cu toţii se luptă, în sinea lor cel puţin, cu lucrurile cărora s-ar împotrivi dar parcă nu o pot face. Măsura gravităţii răului produs este mai cu seamă cuntificată de gândirea înţeleaptă decăt de cea a zurbagiului care în simplitatea lui este sau se crede liber.

Dimensiunea libertăţii acestuia din urmă nu este altceva decât absenţa unei conştiinţe puternice. Pe cât de variată şi complicată este patologia viciului, pe atât de de complexă e şi starea de luptă interioară ce-i urmează acestuia. Intervenţia conştiinţei, a puterii de înfrânare, este a priori  consumării viciului doar în cazul acelora cu mintea călită şi antrenată în a prevestii povara ce-i va apasa mai apoi. Interveţia conştiinţei pe timpul exersării viciului este forma cea mai des întâlnită însă tolerată pentru că mintea insului nu e în stare să stopeze un rău bine definit şi iminent ce urmeză a-l afecta. Este precum în cazul fumătorilor care deşi recunosc şi sunt de acord cu răul ce-l fac lor înşişi şi mai apoi celor din jur, conştientizeză forma răului însă nu-i înţeleg amploarea. O altă formă de intervenţie a conştiinţei este cea a posteriori săvârşirii lucrului vicios. Pentru cei nepregătiţi să lupte cu viciul, cei ce i se alătură şi îi cedează cu prea multă uşurinţă, pentru aceştia conştiinţa are rolul gardianului închisorii propriilor remuşcări şi regrete. Prezenţa sa este continuă şi apăsătoare. Cu toate încercările conştientului de a te liniştii, ale inconştientului de a ignora, conştinţa ce probabil sălăşluieşte în sub conştient, nascoceşte noi moduri prin care să te chinuie amintindu-ţi de lucrurile făcute chiar dacă acestea nu mai pot suferi îndreptare. Timpul, care este masură obiectivă a existenţei şi din limitata perspectivă umană chiar o dimensiune a acesteia, este singurul care deţine capabilitatea atenuării efectelor presiunii exercitate de conştiinţă. Ultima formă identificată este aceea a nepăsătorului, a pasivului, a superficialului în jurul căruia tot ce se întâmplă şi tot la ce este părtaş nu este altceva decât o pură întâmplare. Întâmplarea a creat totul şi gândirea profundă, reflectarea asupra marilor întrebări existenţiale, prezenţa conştiinţei şi a contrângerilor acesteia atunci când e vorba de viciu, nu sunt altceva decât o glumă de prost gust. Dintr-o vădită împuţinare a minţii aceştia din urmă se cred liberi, liberi faţă de cei din jur şi mai cu seamă liberi faţă de ei înşişi, ei sunt zâmbitori şi degajaţi convinşi fiind de relativitatea celor lumeşti ce li se întâmplă. Această neruşinare a gândirii acestora sfidează ceea ce altora le pare a fi forma elemetară de prezenţă a conştiinţei, bunul simţ. Continua prezenţă a viciului a devenit obişnuinţă, se înscrie în banal, ba chiar mai mult îl obligă pe ins la perseverenţă, la dorinţa de auto depăşire: mâine o voi face şi mai lată.

Dacă poarta strâmtă, prin care trecem cu toţii la un moment dat, este trecerea spre viciu, conştiinţa e poteca plina de mărăcini ce îţi străpung talpile la fiecare pas îndemnându-te în a te întorce din calea pe care ai apucat-o. Desolidarizarea de viciu este cea mai de preţ victorie în lupta cu tine însuţi.

Share this: