Vă veţi întreba probabil, dealtfel precum şi eu am făcut-o la început, ce legatură o fi între cele două? Ei bine există cel puţin una, totul depinde de cum sunt privite. Cum s-ar spune pe englezeşte the truth is in the eye of the beholder. 

După cum bine este stiut, de către unii, fie ei mai mulţi ori mai puţini, substantivul sovârf, conform explicaţiilor date de catre dex, este o plantă erbacee perenă aromatică, cu tulpina păroasă, cu flori roşii-purpurii, întrebuinţată la vopsit şi în farmacie. Pe latineşte zisă origanum vulgare . Întâia dată când auzul mi-a fost străpuns de denumirea dată plantei de catre strămoşii nostri, nu numai că de îndată am înţeles că e vorba de banalul oregano întâlnit în bucătărie dar pentru întâia dată începusem a-i atribui o forma, un context existenţial, tendinţa de a transforma complexul în banal. Fără a cădea în mreaja explicaţiilor freudiene putem afirma cu certitudine tendinţa omenească de a născoci felurite moduri de simplificare a tot ce ne înconjoară şi asta nu dintr-un alt motiv decât acela de a ne înlesni înţelegerea lumii, de a ne încărca memoria cât de puţin. 

Matracuca este femeia vulgară, cu înfăţişare neplăcută şi purtări nedemne, urâtă, proastă, bleagă, cu alte cuvinte respingătoare. Ştiind acestea, singurele sentimente care tresar în noi sau mai bine zis care ar trebui să-şi facă loc în noi, sunt cele de respingere, repulsie, de silă si dezgust. Cu toate acestea termenul este atribuit damelor de moravuri uşoare, vânzătoarelor de plăceri. Cum poate ceva repugnant să-ţi vândă plăcere? Poate exista plăcere în lucrurile urâte şi respingătoare? Evident că nu! Cu toate acestea mintea noastra refuză cu îndârjire să dea crezare conştientului fundamental şi iată că mai degrabă ascultă chemările trupeşti a căror voce sfâşie orice urmă de raţiune tragând, după ele, insul în abisul paradoxal al contradicţiilor făţişe între carnal şi cerebral. 

Despre ea, matracuca va sa zică, se vorbeşte cu umor. Simpla ei prezenţă pe margine de drum strârneşte comentarii hazlii, glume, provoacă râs şi veselie. Si iată că ne lovim de un nou paradox. Veselia, râsul, bunăstarea sunt provocate de ceva respingător, imoral, ilegal şi creştineşte vorbind, păcătos. Dacă din perspectiva religioasă plăcerea coexistă adeseori cu starea de păcat, totuşi privind raţional lucrurile, aceasta nu ar trebui generată de dezgust, de repulsie. 

Sovârful, ceaiul sorbit cu placere obţinut din acesta are proprietăţi curative pentru felurite afecţiuni. Are efect antispastic asupra musculaturii netede, sedativ asupra sistemului nervos central, antiseptic, stomahic, carminativ şi fluidifiant asupra secretiilor bronsice. Gurile rele ar spune ca şi dânsa, matracuca, are efectele ei benefice asupra unora. Nu am să-i contrazic însă am să-i completez adaugând că sovârful consumat, sub forma de ceai, infuzie sau condiment, fie el şi în exces, nu produce efecte secundare. Însă dumneaei, din care te înfrupţi şi numai o singură dată, din care deguşti cu înfrigurare, cu spaimă şi precauţie, îţi poate dăuna mai mult decât ai crede. Lupul moralist îşi are locul său pe care nu voiesc a îl lua dar sminteala, nechibzuinţa care-l cuprinde pe dornicul de desfătare a trupescă îl face să uite de tot ce îi este important. Trezirea conştiinţei din adâncurile somnolente al cavităţii cerebrale survine, de obicei, după destrăbălare, după ce Afrodita şi-a încheiat misiunea. La unii, însa, care au devenit imuni şi la aceasta, unica urmă de oarecare regret apare atunci cand precum căţeluşul cu părul creţ este prins, îi sunt scose la iveală grozăviile.

Iar acum să revin la presupusa legătură intre cele două. Întâi de toate putem afirma cu certitudine şi fără vre-o urmă de îndoială că amândouă au coexistat prentru o foarte îndelungată perioada de timp. Nu se ştie cu exactitate cine a fost întâi, sovârful sau matracuca, insa cu certitudine ambele au aparut cu foarte multă vreme în urmă. Bine cunoscut este că cea mai veche meserie (numita aşa pentru ca este remunerată) e la fel de veche cum este şi homo faber, dupa cum îl denumea filozoful francez Bergson. Adică din vremurile învechite, din timpurile în care omul era deja capabil sa producă hrană, arme şi altele necesare vieţii. În al doilea rând si matracuca, printr-o forţare a termenilor, o putem numi perenă. Are şi ea o oarecare durabilitate socotită după îndelungarea puterii de a-şi atrage, nu polenizatorii ci mai degrabă elemente simulative ale polenizării.  E de la sine înţeles că fabricaţiunile naturii au toate o oarecare legătură între ele, însă legatura între sovarf şi matracucă îmi pare a fi aparte şi anume vădită.

Share this: