Nicdecum nu am să mă pregătesc a comenta consacratul adagiu biblic. Mă gândesc mai degrabă la el, statul, căruia neşovăitor trebuie să-i plătesc preţul condiţiei mele de personaj social. Adică el, statul, mă protejează împotriva tiraniei, nedreptăţilor sociale ori de alt soi, veghează asupra libertăţilor mele, mă îngrijeste mai abitir decât îngrijeşte un bătran ceasornicar orologiul bisericii şi îi unge fiecare rotiţă ştiind că doar astfel vestitorul timpurilor va umbla fără cusur. Dar oare care îmi este preţul cerut pentru toate acestea? Oare cu câtă vrednicie îşi indeplineşte el delicatele sarcini care-i sunt puse în cârcă? Cine şi mai ales cum veghează ca el, statul, să-şi facă treaba? Fără prea mulă şovăială voi incerca a răspunde pe rând la tustrelele întrebări.

Stainhardt spunea, citându-l pe Iorga “Ai dreptul să ierţi doar ce s-a făcut în paguba ta” . Ei bine, toate nedreptaţile ce ne înconjoară, nedreptăţi a căror conducător este adeseori statul şi ai săi slujbaşi, sunt în paguba noastră a tuturor. De ce spun asta? Întâi de toate pentru că pentru că talanţii pe care-i vărs în visteria sa ar trebui sa-mi poarte de grijă, să mă ocrotească. Preţul nu e mic deloc, mâna sa e lungă şi buzunarele sale încăpătoare. Mai mult decât atât pactul cu el este anticipat şi chiar dacă nu e consimţit el este totuşi asumat. El percepe un oarecare soi de bir pentru garantarea libertăţilor noastre. Nu voiesc a spune că asta e o găselniţă nouă. Nicidecum. Indiferent de forma de organizare a unei societăţi, trecute, prezente sau viitoare, conducătorii acesteia vor cere biruri. Existenţa lor nu poate fi pusă la îndoială, motivele petru care acestea sunt cerute diferă doar. Dacă în vremuri străvechi erau jertfe aduse pe altarele conducătorilor şi dacă venind mai încoace în timp le regăsim finanţând armatele imperiilor cuceritoare, astăzi, galbenii noştri ar trebui să cureţe boala, să ne educe vlăstarele, să ne pietruiască cărările vieţii astfel încât să nu ne poticnim la fiecare pas. Ce ne facem însă atunci când, cu bocancii plini de noroi, perceptorul ori un organ analog, ne trece pragul şi uită cu desăvârşire pe cine artrebui sa slujească? În asemenea cazuri îti este permis a vorbi doar ca sa te consolezi. Clipa în care ai fost luat în cătarele lor te poţi considera pradă uşoară şi fără de scăpare. Cezarul nu-ţi va părăsi locaşul fără să ia nu ce e al lui, ci mult mai mult, ce crede că i s-ar cuveni lui. Nu-l poţi opri nicicum. Nu-l poti înduioşa dar nici ameninţa. E de neclintit. Dacă căpriţa ta, care-ţi hrăneşte familia şi din ce ramâne mai faci si milostenie la săraci, e tot ce ai, el ţi-o va lua. Mai mult decât atât, jinduind la ce ai mai putea agonisi în viitor, îţi va lua şi ce nu ai încă. Nu ai cum sa i te împotriveşti. Poţi încerca, însă mai degrabă ai reuşi să răpui morile de vânt ale lui Don Quijote decât să-i pricinuieşti vre-un deranj Cezarului. În felul ăsta, unde mai este dreptatea după care cu atâta însetare tânjeam atunci când ii umpleam visteria? Cine oare sări-mi-va în ajutor dacă chiar el, creat să mă protejeze, me jecmăneşte mai rău ca utimul pungaş? Şi dacă toate astea nu-s destul, se mai gasesc şi unii, din şleahta lui, a Cezarului, care se înfruptă cu neruşinare din visteria sa, facând negoţ cu el, vânzându-i te miri ce cu o socoteală înzecită în favoarea lor şi culmea toate astea spre presupusul meu folos, al contibuabilului. Vreau a protesta, cu toate că mai mult decât a le striga adevărul în obraz multe nu pot face. Atunci oare pentru ce să-i dăm Cezarului ce ce crede că-i al său? Pentru că oricum îşi va lua singur mult mai mult de atât!

Share this: