10
Oct

Faces of Freedom, Lives of Courage – TV trailer

   Scris de: Radu Cristea   in Faces of Freedom

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
10
Oct

Faces of Freedom, Lives of Courage – book signing

   Scris de: Radu Cristea   in Lives of Courage

Authors of  Faces of Freedom, Lives of Courage, Tom Sears (right) and Radu Cristea at a book signing.

Authors of Faces of Freedom, Lives of Courage, Tom Sears (right) and Radu Cristea at a book signing.

A series of chance happenings in 2005 led to the introduction of Hartwick College Professor of Accounting and Business Administration Thomas G. Sears, CPA, and Romanian co-author Radu Cristea. After several years, their shared interest in uncovering more about Romanian Communism led to much research, countless interviews, and the creation of their recently released book, titled Faces of Freedom, Lives of Courage. The work was published in June, 2013 by Tate Publishing and Enterprises, LLC and was released nationally in an electronic version on September 24, 2013. The piece is scheduled to be available in bookstores within 4 – 6 months’ time.

Sears and Cristea will be available for a series of book signings during True Blue Weekend on October 12 from 10 a.m. to noon, and again from 3 p.m. to 5 p.m. Copies of the work are available for purchase in the Barnes & Noble Bookstore on campus and the signing events will take place outside of the Bookstore in Dewar Union.

“I must personally thank Hartwick College and the Board of Trustees for providing both the opportunity and the funds to research this book…” said Sears in his dedication. “I have been there for 35 years and couldn’t imagine myself teaching anywhere else.”

According to the publisher’s website, “Faces of Freedom, Lives of Courage is a fragment of communist Romania’s history as seen through the unique and shocking experiences of nine individuals.”

This account of historical non-fiction consists of several interviews of those whose lives were altered by the communist leaders and regime of Nicolae and Elena Ceaușescu of Romania. Six of the nine individuals detailed within book are ex-political prisoners who survived the extermination camps during these Communist times.

“We began traveling to talk to people that lived under the Communist regime and through those meetings, we were introduced to members of the Association of ex-Political Prisoners,” said Cristea.

“The piece was four years in the making,” shared Sears. “After our first meeting with one of the book’s interviewees, we dropped everything … our focus shifted toward these political prisoners; the re-telling of their account was that powerful. During the process we became very emotionally involved with the stories as well as the individuals. They have been through so much. It is so important that stories like these are recorded and told, since when the individual passes their story dies with them.”

Sears describes his interviewees as “very moving … and it is a wonder how they survived. There are not many people who could have – nor did – as hundreds of thousands died during this same time.”

After the book was published, Cristea had the opportunity to personally present the final piece to those who were interviewed.

“All were very thankful,” said Cristea. “Many shared that they could not wait to hold a copy of the Romanian version of the book. I could feel their emotions … the final product is very powerful.”

Faces of Freedom, Lives of Courage is currently available for purchase via the publisher’s website as well as other sites including Amazon.com, Barnes and Noble online, Walmart.com, and more.

For further information, please visit the authors’ Facebook page at facebook.com/facesoffreedombook

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Tags: , , ,

Faces_of_Freedom_Lives_of_Courage_by_Tom_Sears_and_Radu_Cristea

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Tags: , , ,

5
Sep

Faces of Freedom, Lives of Courage – videos

   Scris de: Radu Cristea   in Amalgam de gânduri

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
22
Aug

Faces of Freedom, Lives of Courage

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

faces_of_freedom_lives_of_courage_by_tom_sears_and_radu_cristea (Medium)

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Header

Four years of hard work are finally coming to a successful conclusion. Our book represents years of hard work and we have become very emotionally attached to the completed version as well as to the prisoners we interviewed. The pages upon pages of secret police files we’ve studied, the long hours of emotional interviews we had with the book’s individuals as well as the visit to the infamous Gherla prison, known due to the terrible atrocities that took place there, really opened our eyes to the ugly reality of Communism and the reign of Nicolae Ceausescu.

We want to get this book into as many hands as possible so these stories won’t be forgotten. If you’re interested you can go to Tate Publishing and order your copy now. We would really appreciate it and when you read it you’ll realize how important this was to us.

9781625103857largeFaces of Freedom, Lives of Courage is a fragment of communist Romania’s history seen through the unique and shocking experiences of nine individuals.

Leontina, a nineteen-year-old student who hides a letter addressed to Radio Free Europe that was thrust into her hands by an acquaintance who was being pursued by the Securitate. This naiveté leads to interrogation, beatings, torture and imprisonment in one of many of Romania’s extermination camps.

Razvan, a German professor who, at a great danger to himself, took pictures of the army firing on unarmed, peaceful demonstrators in Cluj Napoca on December 21, 1989.

Grigore, a law student after WWII, who was imprisoned by the Securitate in an effort to eliminate ‘resistance groups,’ and beaten and tortured for a year before his official trial, which sentenced him to many years of hard labor.

This book provides interviews of those above as well as 6 other individuals whose lives were drastically changed while living under communism and later under the vicious regime of Nicolae and Elena Ceausescu.

Check out the authors’ website at: http://cristea-sears.tateauthor.com/

You can order your copy here: http://www.tatepublishing.com/bookstore/book.php?w=9781625103857

tipsheetweb

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
22
Jan

J. Edgar Hoover, despre film

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

Cum n-am găsit nimic mai bun de făcut într-o sâmbătă seara, m-am alăturat unor prieteni, la sugestia unuia dintre ei şi-am mers la J. Edgar Hoover. Fără a ştii prea multe de fostul director al FBI, personaj principal în acest film, mă aşteptam la o peliculă palpitantă ce să te ţină ţintuit în scaun şi lipit cu ochii de ecran doar pentru că omul în sine, J. Edgar Hoover, a fost un controversat lider şi arhitect al Biroului Federal de Investigaţii.

Cu toate că personajul era unul complex şi care a avut un rol decisiv în istoria SUA, în film lucrurile nu stau la fel. Scenariul este plictisitor de la cap la coadă şi probabil cu foarte puţină asemănare faţă de adevărul istoric.

Filmul înfăţişează un Hoover orbit de putere, rasist, paranoic şi cu foarte puţin interes sau respect pentru clasa muncitoare, emigranţi sau alte etnii. Obsesia de putere îi distorsionează până şi propriile amintiri. Paranoia să îl determină să încalce regulile subminând cel mai de preţ document al statului, constituţia SUA.

Filmul este pur şi simplu slab. Naraţiunea aşa ziselor memorii ale lui Hoover, dictate diferiţilor agenţi FBI, însărcinaţi cu dactilografierea acestora, se doreşte a fi linia principală a filmului şi care duce la diferite episoade din istoria personajului.

Scopul memoriilor sale pare să fi fost propria-i preamărire şi nicidecum evocarea evenimentelor din istoria biroului, aşa cum s-au petrecut ele. Totul e confuz în film şi privitorului îi este din ce în ce mai greu, pe parcursul filmului, să distingă evenimentele reale de cele imaginate de Hoover. De altfel lungimea filmului, care durează mai bine de două ore, îi face, până şi pe cei mai interesaţi în subiect, să-şi piardă interesul. Ştiu, pentru că şi eu am păţit-o. Ba mai mult, amicul care propusese filmul a şi aţipit la el!

Filmul nu are început, mijloc sau final. Este un perpetuu conglomerat de imagini din diferite momente ale vieţii lui Hoover, care se succed, se amesteca şi se contopesc, ameţitor. Nu aş vedea o problemă în a nu a păstra structura clasică a unui film, însă J. Edgar Hoover te ameţeşte.

Totuşi, complexitatea personajului, presară momente interesante pe ici-colo. În ciuda sentimentului de plictiseală care domneşte vizionarea acestui film, sunt şi clipe, chiar dacă puţine, în care personajul care întruneşte în sine mai multe laturi, te face curios, te intrigă sau te revoltă. Viaţa lui Hoover este pictată în aceea a unui homosexual, sau cel puţin al unuia cu înclinaţii sexuale ciudate, un băiat al mamei, un nefericit care-şi revarsă frustrările interioare şi le canalizează într-o forţă nestăvilită de propulsie spre putere. În calea sa calcă peste cei care nu corespund standardelor sale, şantajează senatori şi preşedinţi americani şi duce o luptă permanentă cu congresul pentru a obţine şi mai multă putere.

Recomandarea mea este să nu vă pierdeţi două ore din viaţa vizionând această peliculă. Nu merită!

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
24
Dec

Istoricul pomului de Crăciun

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

Germania este creditată ca fiind promotoarea tradiţiei pomului de Crăciun. Încă din secolul al XVI-lea creştinii acestei ţări au adus în ca­sele lor brazi ce urmau a fi decoraţi. Acest obicei a devenit popular şi în alte părţi ale bătrânălui continent, în scurtă vreme.

În Anglia anului 1841, prinţul Albert, soţul reginei Victoria, lansează o adevărată modă, decorând la castelul Windsor primul pom de Crăciun din Regatul Unit. Acesta era împodobit cu dulciuri, fructe şi lumânări. Este lesne de înţeles de ce şi alte familii înstărite au urmat exem­plul regal împodobind brazi de Crăciun cu o mulţime de elemente decorative. Cunoscutul scriitor en­glez Charles Dickens, consemnează faptul că aceşti brazi erau împodobiţi cu păpuşi, instumente muzicale mini­aturale, pistoale şi săbii de jucărie, dulciuri, fructe şi chiar bijuterii.

Pe continentul de dincolo de Atlantic, americanii secolului al XlX-lea considerau pomul de Crăciun ca fiind o ciudăţenie. Se pare că primul pom de Crăciun ameri­can a fost împodobit în 1830 de către rezidenţii germani din statul Pensylvania. In 1851 un brad a fost împodobit în faţa unei biserici, fapt ce a contrariat atât de puternic comunita­tea religioasă locală încât enoriaşii l-au rugat pe preot să renunţe la acest obicei. Pe la anii 1890 ornamentele de Cră­ciun proveneau dinGermaniaiar po­pularitatea bradului împodobit s-a răspândit pe întreg cuprinsul Statelor Unite.

Europenii foloseau brazi mici de aproximativ 1,5m în timp ce americanilor le plăcea ca pomul de Crăciun să fie din podea până în tavan.

Încetul cu încetul, brazii împodobiţi de Crăciun au început să-şi facă apariţia în pieţele oraşelor precum şi în instituţiile publice şi private atât în Europa cât şi înAmerica.

La începuturi brazii erau împodobiţi cu zâne care erau un substitut al îngeraşilor din ziua de azi, precum şi cu clopoţei a căror sunete aveau rolul de a speria şi îndepărta spiritele malefice. În Polonia brazii erau împodobiţi cu îngeri, păsărele şi foarte multe steluţe. În Suedia majoritatea ornamentelor erau din lemn viu colorate, în timp ce în Danemarca la decorarea brazilor se folosesc, alături de alle ornamente, steguleţe, clopoţei şi inimioare. Creş­tinii japonezi preferă utilizarea lampioanelor din hârtie iar lituanienii îşi acoperă brazii cu steluţe şi obiecte cu forme geometrice. În Cehia şi Slo­vacia se folosesc ornamentele confecţionate din ouă golite de conţinut şi vopsite.

Există multe legende cu privire la pomul de Crăciun. Una dintre acestea este povestea Sfântului Bonifaciu, un călugăr englez care a organizat viaţa religioasă din Franţa şiGermania. Într-o zi, călătorind, a dat de un grup de păgâni strânşi în jurul unui stejar, pe cale să sacrifice un copil zeului lor Thor. Pentru a opri sacrificiul şi a salva viaţa copilului, Sf. Bonifaciu a doborât copacul cu o puternică lovitură de pumn. În locul lui a crescut un brăduleţ. Sfântul le-a spus păgânilor că brăduţul era copacul vieţii şi reprezenta viaţa eternă a lui Hristos.

O altă legendă susţine că Martin Luther, fondatorul credinţei protestante, se plimba prin pădure într-un ajun de Crăciun. Cum se plimba, a observat frumuseţea milioanelor de stele sclipind printre ramurile copacilor întodeauna verzi. Atât de furat a fost de această minunată privelişte încât a tăiat un brad şi l-a dus acasă la familia lui. Ca să recreeze aceeaşi frumuseţe sclipi­toare pe care a văzul-o în pădure, a pus lumânări pe toate crengile sale.

O altă legendă vorbeşte despre un pădurar sărac care, cu mult timp în urmă, a întâlnit un copil pierdut şi înfometat, într-un ajun de Crăciun. Chiar dacă el însuşi era foarte sărman, pădurarul i-a dat copilului hrană şi adăpost peste noapte.Trezindu-se în dimineaţa următoare, pădurarul a găsit un strălucitor copac în faţa uşii sale. Copilul înfometat era în realitate pruncul Hristos, deghizat. El a creat copacul pentru a se revanşa în faţa omului bun, pentru gestul său.

Unii cred că originea pomului de Crăciun poate fi piesa “Alungarea din rai”. În timpurile medievale cei mai mulţi oameni nu ştiau să citească şi piesele de teatru erau fo­losite pentru a-i învăţa Scripturile, în întreaga Europă. Piesa “Alungarea din rai”, care arăta crearea omului şi alungarea lui Adam şi a Evei din grădina Edenului era interpretată în fiecare Ajun de Crăciun. Piesa era interpretată iarna, aşa că exista o mică problemă. Era nevoie de un măr, dar merii nu rodesc iarna, aşa că s-a recurs la o substituire. Au fost folosiţi brazii de crengile cărora erau agăţate mere.

Alegerea bradului potrivit

Asociaţia Naţională a Crăciunului din SUA oferă următoarele sfaturi pentru verificarea prospeţimii pomului de Crăciun. În primul rând îndoiţi unul dintre ace uşor între degetul mare şi cel arătător. Acul trebuie să fie flexibil. Dacă este rigid şi se rupe probabil că bradul nu este proaspăt. Apoi, ridicaţi bradul câţiva centimetri de la sol şi lăsaţi-l să cadă, urmărind cu atenţie dacă se scutură. În ultimul rând încercaţi să obţineţi un brad care creşte în împrejurimi sau unul pe care-l vedeţi fiind tăiat. Un pom cu rădăcină este mai bun deoarece poate fi plantat o dată ce Crăciunul a trecut.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Oare ce apăsare mai mare poate cădea pe umerii insului activ, învăţat cu munca, decât şederea fără sens, fară vreo preocupare sau ţintă? Astfel mă regăsesc în postura observatorului valorilor intrinseci ale celor ce prin faţă-mi se perindă.

Lume multă, lume pestriţă mânată de scopuri diferite, îmi trece prin faţă într-o cursă parcă drăcească spre această Meccă a timpurilor contemporane, magazinul. Copii, tineri şi cei trecuţi de prima tinereţe, de o potrivă sunt aici cu un scop, să cheltuiască bruma de gologani ce au au în buzunare. Repede înţeleg că nu o necesitate imediată îi împinge spre acest infern, ci mai degrabă pofta. Pofta sădită adânc în suflete rătăcitoare de acest sistem machiavelic, menit parcă să momească insul spre cădere.

-Vino să vedem cât costă măcar, îi spune ea soţului.
-Lasă, chiar nu avem nevoie de un nou televizor şi ştii asta foarte bine, îi replică el pe un ton puţin apăsat.
-Nici măcar nu am plătit cheltuielile de luna asta şi asta include şi cablul, îşi continuă el motivaţia.
Cuplul, care trebuie să fie pe la jumătatea anilor treizeci îşi continuă drumul prin centrul comercial, părând a fi încheiat subiectul. Se îndepărtează cu paşi repezi şi se pierde în mulţime.

O bătrânică gârbovită studiază titlurile unui anticariat din acelaşi centru comercial. Se mişcă greu, parcă calculându-şi în avans fiecare pas. Timpul nu a fost bun cu ea. Anii şi-au pus amprenta pe încheieturile ce par a avea nevoie de vreo ungere ce să le facă a se mişca mai uşor. Apucă o carte de pe raft şi încetişor începe a o răsfoi. E „Noduri şi semne” a lui Nichita Stănescu.

-Domnişoară, cât costă cartea asta?, se aude o voce plăpândă.
-Treizeci de lei. Îi răspunde fata ce se afla înapoia standului.
-Atât de scump?, întreabă nedumerită parcă bătrânica.
-E ieftină, spune vânzătoarea.
-Ieftină de tot, repetă aceasta încercând să întărească cele spuse.
Cu foarte mare grijă, parcă să nu strice ceva, o aşează temătoare pe raft şi încetişor se îndepărtează.

Trece o tânără domnişoară vorbind la telefon, un puşti supraponderal care înfulecă cu nesaţ dintr-o pungă cu chips-uri, o ţigăncuşă focoasă şi un ins, tuns şi îmbrăcat în aşa fel încât e greu să spui dacă e bărbat ori femeie.

Şi aşa privindu-i, mă pierd iar în gândurile mele. Oare ce vor face fiecare din ei când pleacă de aici? Oare ce meserie are fiecare dintre ei? Au familie, fraţi, copii ori nepoţi? Fel de fel de întrebări îmi trec prin minte. Încerc să-mi răspund, dar repede meşteşugesc un contraargument la răspunsul ce mi l-am dat, iar mai apoi găsesc un contraargument şi la contraargumentul argumentului iniţial. Uite aşa se scurg clipele şi încep să simt o oarecare bucurie. Nu, nu aţâţată de ce văd ori ce aud ci mai degrabă de nestatornicia gândurilor ce mă provoacă la duel. Şi uite aşa, luptând de partea celor două tabere, a argumentului şi contra argumentului, tresar brusc când prin faţa mea trec doi tineri împingând un coş în care şade, întocmai ca pâinea aducerii înainte pe un altar, un imens televizor.

-Şi nu numai că e LED dar e şi Full HD, îi spune el cu o faţă luminată asemenea unui copil ce tocmai şi-a luat în primire noua jucărie.
-Vezi? Și tu nu vroiai să ne luăm unul nou, spuse ea ţanţoşă şi plină de încredere, întocmai cum ar face-o un căprar în faţa ostaşilor săi după ce au câştigat o bătălie.

În urma lor, târându-şi cu greu picioarele, e bătrânica. A cedat ispitei. Are în mâna dreaptă două cărţi. L-a cumpărat pe Stănescu şi şi-a mai cumpărat şi „Recviem pentru nebuni şi bestii” a lui Augustin Buzura. Privesc în gol şi încerc să înţeleg. Dacă pe bătrână setea de litere a făcut-o să-şi risipească din bănuţii pensiei mizere, totuşi nu-l înţeleg pe soţul din acel cuplu – care nu numai că a cedat – dar chiar a devenit partizan şi înfocat susţinător al achiziţiei acelui televizor pe care-l detesta cu numai câteva minute înainte. Nu cred că în cazul său putem vorbi de altruismul gentlemanului englez din jurnalul lui Steinhardt, care, ca să facă pe plac soţiei şi soacrei îşi bea ceaiul în casă dar blesteamă în sinea sa alegerea făcută. Acest tânăr pare convins de corectitudinea opţiunii sale.

Mai trece şi domnişoara ce vorbea la telefon. Are şi ea o plasă în mână, semn că nu a venit degeaba până aici. Iată-l mai încolo şi pe puştiul supraponderal. Şade la o masă în faţa unei uriaşe îngheţate de fructe, garnisită din belşug cu frişcă şi sirop de ciocolată. Ţigăncuşa nu pare să fi cumpărat nimic. Mă gândesc repede cum oare o fi scăpat de ispita abundenţei de produse. Să fie psihologia gândită de comercianţi incompatibilă cu binecunoscuta iuţeală a minţii ţigăneşti? Poate că da. Dar nu trece mult şi din mână lasă să cadă, într-un coş de gunoi, o cartelă telefonică de reîncărcare. Iată dovada! Nu a scăpat nici ea.

Curios răscolesc cu privirea prin mulţime. Aştept să văd dacă şi insul de gen nedeterminat s-a procopsit cu vreo achiziţie. N-a trebuit să aştept mult. Se apropie de mine. Curios şi nerăbdător vreau să întrezăresc ce şi-a cumpărat. Poate măcar aşa îmi voi da seama de e bărbat ori femeie. Blesteme! În dreapta are un pachet de Libresse Ultra Thin iar în stânga un set de ras Gilette, cu gel, lame şi after shave.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
26
Sep

Crâmpeie de călătorie

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

 

Mă trezesc brusc la o zdruncinătură ușoară. Pe semne că intrasem într-o zonă cu oarecari turbulențe. Nimic de speriat, doar că eram atât de cufundat în lectură încât devenisem un soi de prizonier imaginar în lumea ce mi-o fauream în minte pe măsură ce devoram cu nesaț fiecare slovă din „Străinii din Kipukua”, a lui Valeriu Anania. Tocmai această revenire bruscă la realitate, de pe plajele Hawaiene ale cărții, m-a făcut să tresar. Stau deja de mai bine de 5 ore tolănit în scaunul avionului ce străpunge aerul rarefiat al celor 11000 de metrii altitudine, pe undeva pe deasupra Atlanticului de Nord. Stau și încerc să-mi adun gândurile. Îmi e atât de greu.  Repede realizez că am devenit, cu sau fără de voia mea, prizonier al cercului interior al propriilor amintiri. Cartea m-a prins în mrejele sale încă de la prima pagină. Să fie oare nostaligia  momentelor, puține de-altfel, în care autorul, atunci încă în viață și cu o forță creativă de nestăvilit, mi-a împărtășit scurte episoade din pribegia sa în lumea nouă? Sau să fie multele, îndrăznesc să spun, asemănări între simțămintele și trăirile sale din acea vreme, regăsite în paginile acestei cărți și cele ce le simțeam eu când pentru întâia oară pășeam cu teamă pe tărâmurile continentului nord american? Nu știu!

Încerc să mă desprind din fascinanta lume pe care parcă o vedeam aievea și să revin, cu greu, la realitatea ce mă împresoară. Răsfoiesc The Wall Street Journal, ediția europeană. Încă de la prima pagină știrile se anunță a fi dezolante. Medvedev la locul prăbușirii unui avion, accident în care o întreagă echipă de hockey și-a pierdut viața. Mai apoi un articol despre atacul din 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center și nu în ultimul rând un amplu material despre riscurile economiei europene semnalate de Banca Centrala Europeană. Întorc repede paginile, precum într-o cursă frenetică, încercând să găsesc un subiect fără iz fatidic. Pagina 31 e dedicată în întregime unui subiect în pas cu vremurile. Anume, moda. Astfel aflu de ultima creație Emporio Armani, dedicată bărbaților. Nu mă prea intersează moda și cu atât mai puțin găsesc de cuviință a-mi irosi timpul citind despre ea însă, încă din titlu, un cuvânt mă intrigă: „mankini”.  Curiozitatea fiindu-mi zgândărită citesc mai departe. „Împachetează-ți un „Mankini”: stilul Lingo pentru bărbați devine feminin” titrează titlul în întregimea sa. Imediat îmi tresare în minte amintirea unui episod din Seinfeld în care George Constanza inventase un sutien pentru bărbații supra ponderali. Zămbesc în sinea mea cu gândul la acel episod haios și citesc mai departe. Aflu că acest nou cuvânt, penetrat deja în lexicul gazetăresc de modă, se referă la o scorneală de costum de baie asemnea celor pentru femei, dintr-o bucată, dar destinat bărbaților. Mai departe aflu și alte cuvinte noi, folosite în lumea modei. Ori poate or fi vechi dar eu unul nu le-am auzit până acum. Mandals (sandale bărbătești), murse (un soi de poșetă pentru bărbați) și mankini sunt câteva din scornelile celebrei case de modă pe care cu mândrie le-a prezentat în această săptămână.

Concluzionez că ziarul e o pierdere de vreme așa că-l împătur grijuliu și-l așez pe scaunul alăturat care e liber. Privesc în jur în încercarea de a-mi găsi o preocupare. În avion sunt puțin peste două sute de oameni. Nații diferite, limbi, culturi și mentalități diferite dar toți uniți, într-un grup compact, în burțile încăpătoare ale păsării de fier. Fiecare, afundat în gândurile sale, în lectură, somn sau altă îndeletnicire menită să ușureze curgerea timpului, așteaptă cu nerăbdare să ajungă la destinație. Însoțitoarele de bord împart, cu zâmbetul parcă desenat pe buze, băuturi. Mai sunt vreo patru ceasuri până la prima destinație. Cu coada ochiului zăresc pe fereastră întinsul albastru, parcă nesfârșit, al oceanului. L-am trecut de multe ori dar parcă tot mai anevoie trece timpul de la o călătorie la alta. În afara disconfortului poziției în scaun, nu prea am ce reproșa călătoriei cu avionul. Ba chiar din contră, trebuie să-l laud. Nu numai că drumul e lin și că repede tai lumea-n două dar confortul oferit, răsfățul cu mâncare, snack-uri și băuturi fac călătoria cât se poate de agreabilă. Nici nu vreau să mă gândesc cum era drumul asta făcut cu poștalioane și vapoare și mai ales în cât timp. În ciuda enormității sale, a culorilor reci și a masivității aluminiului din care este făurit, avionul are o grație aparte cu care alunecă prin vazduh. Or fi unii mai cârcotași ce-or spune „cum poate fi ceva atat de mare, de urât și de zgomotos, grațios?” La orele plecării din Cluj era încă noapte și în acea noapte o despicătură parcă se ivi când avionul a țâșnit spre decolare. Sus în nori te simți parcă mai aproape de creator, de divinitate. Asemănarea cerului biblic cu cel fizic e ușor de înțeles. Ambele erau intangibile. Iata însă, că acum, cel de-al doilea il străbatem chiar și cu viteza sunetului. Reuși-vom oare să-l cucerim și pe cel dintâi vre-o dată? Până una alta aștept transfigurarea zilei în noapte, ăsta va fi semnul apropierii de destinația mea. Așteptarea va mai dura însă, merg spre apus, adică fug de soare și asta imi lungește ziua de azi cu 10 ore. Când fac acest calcul nu pot sa nu-mi amintesc de Phileas Fogg, personajul principal a lui Jules Verne in „Ocolul pământului in 80 de zile”, care își crede averea și rămășagul pierdute înainte să realizeze că a caștigat o zi mergând în întâmpinarea soarelui.

Mai privesc o dată pe fereastră parcă în încercarea de-a mă convinge că vad deja uscatul. Tot albastrul oceanului rămâne stăpân pe orizont așa că mă întorc la lectura mea împins de nesațul cunoașterii.


Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
7
Sep

Destin frânt de o scrisoare către Europa Liberă

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

Născută în toamna anului 1940 în localitatea Apahida, jud. Cluj, Mircean Leontina avea să fie una dintre tinerele a cărei visuri şi năzuinţe urmau a fi zdrobite de sistemul nefiresc care se instalase în România după război.

Era elevă a şcolii medii nr.8, fostele licee fuseseră transformate de comunişti în şcoli medii, în anul 1959. Tatăl ei, ţărănist fiind şi având o gospodărie bunicică, după cum ne mărturiseşte d-na. Mircean, a refuzat înscrierea în colectiv iar acest lucru era motiv suficient că întreaga familie să fie supravegheată. Aşa a început totul.

 În acea perioadă, se afla în clasa a X-a când un tânăr, cunoscut al său i-a încredinţat, fetei care avea 18 ani la acea vreme, o scrisoare spre păstrare. Scrisoarea era adresată postului de radio Europa Liberă. Nu a trecut multă vreme şi vestea scrisorii a ajuns şi la urechile atotascultătoare ale securităţii. Tânărul a fost arestat. “A fost adus de securitate la noi în casă. Era în lanţuri şi cătuşe. Niciodată nu i-am reproşat nimic. Ştiam torturile prin care a trecut. Nu-l învinuiam că a mărturisit la cine e scrisoarea”, ne spune doamna Mircean, rememorând cu amărăciune acele momente. Scrisoarea fusese întocmita în trei exemplare, unul dintre acestea aflându-se în casa dânsei.

Leontina Mircean la momentul arestării

 “Într-o noapte a intrat securitatea în casă. Cum o fi intrat pe poartă? Cum n-o fi lătrat câinele? Cum o fi intrat în casă? Nu ştiu. Ne-am trezit cu ei în casă. Părinţii mei erau culcaţi. Au intrat întâi în camera părinţilor interzicându-le să se ridice din pat apoi au intrat în camera noastră, a copiilor. Mi-au permis să mă ridic din pat, doar mie şi mi-au cerut scrisoarea”, continuă cu greutate să-şi depene amintirile doamna Leontina.

Înţelegând că nu are de ales, a scos scrisoarea din locul în care era ascunsă şi a înmânat-o securiştilor. Din acest moment soarta avea să-i fie pecetluită. De îndată ce au intrat în posesia scrisorii au început o percheziţie amănunţită a casei. Asigurându-se că niciun colţişor nu a rămas ne răvăşit, au chemat doi vecini să fie martori la ce se petrece, apoi le-au spus părinţilor săi că o duc până la Cluj să dea o declaraţie şi o vor aduce înapoi în aceeaşi noapte. Acest moment avea să fie ultima ocazie în care s-a văzut cu părinţii săi pentru o lungă perioadă de timp.

Depănându-şi povestea mai departe, faţa doamnei Mircean se luminează brusc când îşi aminteşte de omenia celor din jur, de solidaritatea care încă nu fusese fărâmiţată de sistemul opresiv şi ne spune: “Un lucru frumos s-a petrecut în acea noapte. Unul dintre vecinii martori la percheziţie a mers şi l-a anunţat pe verişorul meu şi încă trei colegi de clasă de cele ce se întâmplau. Au venit şi în nebunia lor de tineri au crezut că aruncând cu pietre în maşina securităţii, mă pot salva pe mine. Securiştii au fugit după ei însă le-au pierdut urma la calea ferată şi astfel tinerii au scăpat.” Acesta este unul dintre detaliile pe care avea să le afle ani mai târziu, după eliberare.

 A fost dusă pe str. Traian, la sediul securităţii unde maşina a intrat în curte până la baza scărilor de coborâre la subsol. Amintirea acelui moment îi dă fiori şi astăzi. Cu emoţie în voce îşi continuă povestirea acelor tulburătoare momente. Totul era confuz în jurul său şi încă nu înţelegea ce i se întâmplă dar mai ales de ce. A fost preluată de alţi securişti care de îndată i-au pus nişte ochelari de tablă cu elastic. Nedumerită de ce i se întâmpla încerca cu disperare să-i dea jos sau măcar să-i mute puţin, astfel încât să poată întrezări unde este şi ce intenţionează să-i facă. Un securist a luat-o de braţ şi i-a spus: “calcă liniştită”, conducând-o pe scări în jos în pivniţa convertită în celule de detenţie.

Celula, cu un pat de scânduri acoperit cu o pătură şi o măsuţă mică de beton, întunecată şi cu aerul îmbâcsit, urma să-i devină casa pentru o vreme. Hrănita cu incertitudine, pândita în permanenţă prin vizeta celulei de privirile murdare a celor ce o păzeau, a trecut prin torturi psihice şi fizice, prin umilinţe de nedescris dar şi prin cruntele anchete ale lui Manea Gruia, şefului securităţii Cluj de la acea vreme. “Dusă în biroul de interogări, de la etaj, Manea Gruia a închis uşa în urma mea şi a pus cheia în buzunar. M-a aşezat pe un scaun şi din dulapul de lemn şi-a luat un soi de baston.. S-a jucat cu el minute în şir, fără să spună nimic. Apăsarea era terifiantă. Mi-a pus în faţă o bucată de hârtie şi un creion şi mi-a spus să scriu. A fost inutil să-i spun că nu ştiu nimic. A început să mă lovească. În timp ce eram bătută crunt mă înjura în permanenţă. M-a bătut până mi-am pierdut cunoştinţa”, îşi aminteşte cu fiori doamna Leontina acele clipe de groază ale celei dintâi întâlniri cu prim-torţionarul Clujului. Au urmat şi alte interogări, bătăi şi umilinţe, apoi procesul, condamnarea şi lungul şir al anilor petrecuţi în penitenciarele de la Jilava, Miercurea Ciuc, Arad-Gai, Roşiori, Văcăreşti şi Oradea.

 Cinci ani mai târziu, în aprilie 1964, bolnavă de tuberculoza, este eliberată din închisoare şi se întoarce acasă. Momentul reîntâlnirii cu familia a fost un amestec de emoţie şi bucurie nemărginită dar şi de nedumerire, nerecunoscându-şi surioara care crescuse în aceşti ani.

 Prezentul material este un fragment din cartea “Faces of freedom, lives of courage”  a autorilor Thomas Sears și Radu Cristea

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Tags: , , , ,

1
Aug

Vrei să fii primar? Cumpară-ţi un oraş!

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

Mai ieftin decât preţul unui apartament cu un dormitor, în mare parte din Manhattan, poţi cumpara un oraş întreg, în Dakota de Sud. Este situat la marginea ţinutului Badlands, la o distanţă de 50 km de cel mai apropiat oraş. Populaţia localităţii este de 9 persoane.

Da, e tipic pentru SUA să întâlneşti orăşele cu sub 10 locuitori. Nu multe, dar găseşti. Să găseşti însă un oraş întreg scos la mezat, asta nu mai e atât de tipic.

Proprietara localităţii, fosta vedetă de rodeo Twila Merrill, s-a hotărât să scoată la vâzare oraşul după ce a fost diagnosticată având cancer. Oraşul Scenic este împrejmuit de privelişti pitoreşti lucru care a determinat şi denumirea acestuia. Pachetul scos la vânzare are inclus: un salon de modă veche din vest, doua magazine, si un cămin cultural, printre alte clădiri. Majoritatea clădirilor datează din 1906 şi vânzătoarea speră ca noul proprietar să conserve oraşul şi spiritul vestului sălbatic, intacte.

Oraşul a fost scos pe piaţă încă din luna mai însă oferta nu a prezentat interes pentru investitorii locali. Abia după ce acum câteva zile Rapid City Journal a scris un articol despre această vânzare inedită, interesul a început să crească. În mai puţin de 24 de ore posturile TV  CNN şi ABC au venit la faţa locului şi au acordat timpi importanţi de antenă, în prime-time, acestei vânzări. The Wall Street Journal  şi postul de ştiri CNBC şi-au anunţat de asemenea interesul faţă de acest subiect. Şi presa locală din România a preluat subiectul citând ca sursă canalul TV CNN. Anunţul de vânzare, postat pe site-ul Coldwell Banker poate fi văzut aici.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
21
Jul

Bac 2011, lovitura de graţie dată universităţilor

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

Anul acesta, bac-ul s-a dovedit a fi o piatră de încercare nu doar pentru elevi dar şi pentru universităţi. Atât cele de stat cât şi private, acestea se văd nevoite să-şi reducă cheltuielile.

 După ce, timp de mulţi ani de zile, a merge la facultate era o condiţie de la sine înţeleasă, pentru fiecare elev, eminent sau nu, astăzi, acest lucru pare să se schimbe. Fabricile de şomeri cu diploma şi de bani de-o potriva, universităţile, se văd fără obiectul muncii. Rectorii iniţiază planuri de austeritate, concediază profesori şi înfig bisturiul adânc în bugetele de cheltuieli diminuându-le la maxim. Ca măsură complementara încearcă să atragă cât mai mulţi din puţinii absolvenţi de bac din anul acesta. Reduc taxele de înscriere şi chiar merg până într-acolo încât una din universităţile din Iaşi acceptă studenţi fără diplomă de bacalaureat. Oare ce mai urmează? Probabil în curând vom avea medici fără rezidenţiat sau specializare, farmacişti corigenţi la chimie sau contabili care nu ştiu să socotească.

 Vina a ce se întâmplă astăzi este împărţită. De vină sunt elevii care nu învaţă, profesorii care nu-şi dau interesul la ore, părinţii care nu se interesează de soarta odraslelor şi nu în ultimul rând Ministerul Educaţiei, minister care în ultimii douăzeci de ani, odată cu perindarea prin fotoliu a unui nou ministru, a schimbat regulile jocului sub motivaţia “reformei în învăţământ”.

 În egală măsură sunt vinovate şi universităţile. Examenele de admitere aproape că au dispărut iar locurile la o specializare, locuri care în trecut erau în concordanţă cu nevoile societăţii peste patru sau cinci ani, bazate pe statistici riguroase, s-au înmulţit mai abitir ca ciupercile după ploaie, cele cu taxa fiind, în mod firesc, mult mai numeroase decât cele bugetate. Pe lângă toate acestea nici calitatea actului educaţional nu mai exista. Studenţii copiază în neştire la examene şi profesorii se fac că nu-i văd. Considera a fi o inconştienţă să-i lase repetenţi şi să-i piardă, doar plătesc taxe de şcolarizare. Inconştienţă este însă ignoranţa lor. Îi trec examenele şi apoi licenţa. Astfel avem azi ziarişti agramaţi, absolvenţi de comunicare cu un vocabular de câteva sute de cuvinte, s.a.m.d.

 Deunăzi citeam într-un ziar online un articol scris de o tânără jurnalistă din Cluj, care titra pe prima pagină “UBB (n.red. Universitatea Babeş-Bolyai) ne plagiază pozele”. Cum oare este posibil aşa ceva? Când slova ţi-e slujba şi penelul unealta de lucru, limba română, cu al său vocabular şi gramatică, ar trebui să-ţi fie o a doua natură. Cu certitudine în anii de şcoală făcuţi, tânăra nu a aflat că numai operele ştiinţifice, doar textele, copiate şi publicate sub nume propriu reprezintă un plagiat. O fotografie poate fi copiată, poate fi utilizată, poate fi multiplicată, dar pentru numele celui de sus aceasta nu poate fi plagiată.

 Asta este societatea de azi. Toţi sunt cu studii superioare iar meseriile au fost date uitării. Nu mai sunt şcoli care să pregătească brutari sau mecanici, zugravi sau strungari dar nici interes din partea tinerilor nu mai este. Mirajul de a fi student, această nevoie creată artificial şi inoculată în mod obsesiv în mintea tinerilor, condusă de dorinţa de înavuţire a universitarilor, va avea un preţ mare. Mult prea mare ca să ni-l permitem.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
27
May

Înainte…

   Scris de: Radu Cristea   in Amalgam de gânduri

Amintirea acelor vremurilor de până în ’89 mă face să tresar şi un fior rece îmi străbate şirea spinării. Fără a avea tendinţe de victimizare, am fost şi eu la rândul meu, la fel ca toţi românii acelor vremi, un asuprit. Cu toate că în decembrie 1989 aveam doar treisprezece ani, totuşi, mizeria acelui sistem nefiresc, ticluit parcă de minţi bolnave, făcut să decimeze valorile în care ar fi trebuit să credem, şi-a lăsat amprenta adânc în structura personalităţii pe care aveam să o dezvolt mai târziu.

Îmi aduc aminte de bonurile lunare care-ţi permiteau să cumperi doar o jumătate de kilogram de carne de porc pe lună, per membru de familie. Un pachet de unt, o jumătate de pui, 10 ouă sau o jumătate de litru de ulei de gătit, de persoană pe lună. Şi acele bonuri, colorate altfel în fiecare lună, adeseori, le rămâneau părinţilor neutilizate, pentru că nu găseai să cumperi toate astea. Dacă „se dădea” carne undeva sau altundeva „se găsea” făină trebuia să aştepţi la cozi interminabile, ore în şir.

Îmi aduc aminte „Gala desenului animat”, singura emisiune de 10 minute pe săptămână în care vedeai, ca şi copil, desene animate. Adeseori însă, tocmai atunci „tăiau porcii curentul”, cum ne plăcea nouă copiilor să spunem. Era greu. Singurul post TV emitea de la 20 la 22 în fiecare seară, ulterior, spre sfârşitul anilor ’80, până la ora 23. Cele 2-3 ore de emisie constituiau un veritabil spectacol de prost gust, spectacol în care ne era lăudat conducătorul, ţara şi epoca „de aur” prin care treceam. În afara propagandei comuniste dusă până la extrem şi a preaslăvirii “eroului de neam şi ţara”, a “celui mai iubit fiu al poporului”, mai vedeam, foarte rar şi câte un film occidental. Aceste filme însă, erau cenzurate în cel mai brutal mod posibil. Orice aducea a bunăstare, a capitalism, era eliminat de oameni special instruiţi într-ale dezinformării iar filmul trunchiat, care rămânea, ne era servit şi-l gustam cu poftă şi nesaţ, chiar şi aşa cum era, fără nicio noimă, adeseori.

Pe lângă toate acestea e greu să nu-ţi aminteşti de interminabilele pene de curent. De câte ori oare, copil fiind, nu am rămas blocat în lift din cauza întreruperilor de energie electrică? Odată am stat patru ore. Mi-am pus ghiozdanul pe podea, m-am aşezat pe cuminţel el şi am aşteptat să vină curentul. Eram prin clasa a 3-a sau a 4-a. Eram deja calit şi nu mă înspăimânta situaţia.

Mai îmi aduc aminte de bancurile politice. Singura formă de defulare a populaţiei la acel moment, singură libertate pe care o simţeai (în cercul tău restrâns de prieteni de încredere).

Comunismul a fost, după cum spunea tatăl unui bun prieten, “un anus împotriva firii”. Până şi la şcoală fiecare clasă avea tabloul “tovarăşului” sau al cuplului dictatorial. Fiecare carte sau manual, revistă sau ziar, avea, invariabil, fotografia celor doi pe prima pagină. Măreţele lor împliniri erau pictate de artişti, realizările grandioase erau puse în versuri de poeţi (unii din ei încă în viaţă şi mari politicieni ai democraţiei de azi). Comunismul ne-a falsificat istoria. În manualele şcolare amintea doar în treacăt despre trecutul istoriei romanilor şi cu foarte puţine cuvinte scotea în evidenţă lucrurile petrecute în istoria zbuciumată a neamului nostru şi asta numai dacă avea influenţă asupra politicii lor şi a legăturilor cu Rusia.

Îndoctrinarea mergea până într-acolo încât erai educat ca fericirea adevărată numai în comunism poate exista, societatea comunistă era unica creatoare de fericire, bunăstare şi luptătoare pentru neam şi ţară. Toate acestea nu erau decât antipodul a ceea ce comunismul era cu adevărat. În tară domnea foametea, frigul şi mizeria. Frica a pus stăpânire pe toţi. Miliţia şi Securitatea, aveau la îndemâna toate mijloacele şi metodele, după cum reiese chiar din dosarele de urmărire întocmite de aceştia, să suprime orice insubordonare a persoanei. În faţa sistemului trebuia să te supui întru totul şi necondiţionat. A eşua în a face asta însemna temniţă, torturi şi moarte.

Citind jurnalele de rezistenta anticomunistă, precum şi mii de pagini de dosare de urmărire, mi-a venit greu să cred cât de mult au suferit eroii neştiuţi ai acestui neam. Am sperat că se va face dreptate şi că vor fi cinstiţi aşa cum se cuvine. Că am scăpat de comunism şi orice formă a acestuia. Toate au fost doar amăgiri deşarte. A smulge omului, mentalitatea schimonosită dobândita în 45 de ani de asuprire, este foarte greu, poate chiar imposibil.

După 1989 România post decembristă pare să fi fost înecată de multitudinea partidelor şi ideologiilor politice. Unele cu tradiţie, altele nu. Ceea ce la început părea să fie binecuvântare s-a transformat repede în blestem. Confuzia creştea odată cu numărul partidelor, odată cu numărul prospeţeilor lideri, numiţi sau autoproclamaţi. Mulţi s-au ridicat şi mulţi s-au prăbuşit înecaţi în propria lor cenuşă doar ca să facă loc altora asemenea lor. După mulţi ani de confuzii au început, încet, încet, a se contura câteva curente ce se vroiau a fi clare, bine determinate şi urmăritoare a unor platforme politice solide. Cu scârbă şi dezgust, astăzi constat că atât dreapta cât şi stânga se contopesc pentru a servi avantajului propriu iminent. Pe de-o parte, într-o ţară guvernată de social democraţie cu cât produci mai mult, implicit cu cât munceşti mai mult, eşti taxat mai aspru, plăteşti impozite mai mari. Din aceste impozite o parte se întorc societăţii sub forma ajutoarelor sociale. Cu alte cuvinte este sprijinită, din aceşti bani, inclusiv nemunca. Pe partea cealaltă, o guvernare de dreapta ar trebui să însemne orientarea înspre capital. Într-o astfel de societate ar trebui să fi încurajat să produci cât mai mult. Din păcate, experienţa românească a ultimilor ani ne-a dovedit că indiferent de culoarea politică, de ideologia pe care în ipocrizia lor se laudă că o servesc, toate partidele care s-au perindat la guvernarea ţării, au pus biruri peste biruri, au mărit taxele, au inventat accize noi şi au răsplătit din belşug nemunca. De ce toate acestea? Simplu. Astfel de acţiuni aduc voturi. Voturile se transformă în putere. Puterea îţi permite să împarţi plăcinta din a cărei primă felie te înfrupţi cu nesaţ tu şi şleahta care te-a susţinut.
Inutil a spune cât de mulţi bani, ai mei, ai noştri sunt risipiţi pentru ca o adunătură să-şi atingă scopul. Cei puţini dar privilegiaţi sunt rodul alegerii noastre, a celor mulţi. Până şi boschetarul a cărui unică preocupare e alcoolul şi ziua lunii în care poştaşul îi aduce acasă, din mărinimia guvernului, mult râvnitul ajutor social, chiar şi el are dreptul de a vota. Îl exercită şi-l direcţionează către acei care, lună de lună, se îngrijesc ca el să-şi primească răsplata nemuncii lui.

În concluzie nu pot decât să-l citez pe un bun prieten care a spus: “Când mă gândesc la poporul meu, Drăgăliţă Doamne, îmi vine aşa o tristeţe şi o durere în suflet, unde-l văd atât de prost, de naiv, de incult, toate aceste sentimente pentru că, cu toate păcatele de neiertat pe care le are, ştie-mă dracu de ce îl iubesc nespus.”

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
6
Apr

“Limbistica”

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

Nu cu multă vreme în urmă, Radio Guerilla ne aducea în atenţie Atlasul de Mitocănie Urbană. Lăudabilă iniţiativă însă care necesita completări.

Prima omisiune care îmi vine în minte se referă la un personaj care cu toate că nu apare în acest atlas, el exista pretutindeni în viaţa cotidiană, omniprezent fiind la fel ca purecii din blana unui maidanez. Este vorba de lingău.

Lingăul sau slugarnicul este persoana care vădește o comportare lingușitoare îndeosebi în fața superiorilor, de obicei ierarhici. Cel puţin aşa ne învaţă dicţionarul explicativ al limbii romane. Acest personaj crede că se poate înălţa pe o treaptă socială superioară fără a avea merite deosebite, doar prin a face ce ştie mai bine: a linguşi. Talentul “limbistic”nu este însă complet sau nu se poate limita la a-şi înfige limba în rectul superiorului doar pentru a-l face fericit. Nicidecum. Este absolut necesar a fi de acord cu el în toate, de a-i spurca inamicii şi a-i iubi apropiaţii, indiferent de crezul său interior. Lingăul este un necrofag desăvârşit, nu are niciodată o părere permanenta despre nimic şi despre nimeni, trăieşte viaţa  altora, niciodată una proprie. Mai mult de atât, lingăreala asta spurcată trebuie musai să fie completata şi de bârfa sau răspândirea de minciuni. În felul ăsta lingăul crede cu tărie că intră şi mai bine sub pielea linguşitului, că-i câştiga acestuia şi mai bine simpatia şi chiar spera să devină indispensabil acestuia. Indispensabil nu cu sensul de neînlocuit ci mai degrabă cu acela de izmană puturoasă care-i înfăşoară ego-ul superiorului şi-l însoţeşte pe acesta pretutindeni.

Fireşte că şi lingăii se împart în subcategorii. Una dintre acestea este a lingăului instituţional, care-l întâlneşti pretutindeni. Prost dar abil, perfid şi lipsit de scrupule în atingerea scopului său, este  ros de orgolii nesatisfăcute. Acest Onan contemporan suferă de multiple complexe dintre care cel dintâi este de inferioritate. Denigrează, manipulează, ţese intrigi, este un impostor periculos. Pe lângă toate astea este şmecher şi  încearcă să-şi compenseze defectele şi carenţele de educaţie, cu scurtături către succes iar cea mai scurtă cale, mai ales cu o limbă lungă şi bine ascuţită,  este posteriorul şefului. Ajunge să creadă că el este cel care îi manipulează pe ceilalţi – de la şefi ierarhici până la colegii care, presupune în mintea lui îngustă, îl simt că este preferatul superiorilor şi nu precupeţeşte să lovească în cei, care crede el, îi sunt rivali la lins şezutul şefului şi toate astea pentru că e şi uşor paranoic.

Nu pot decât să-i urez lingăului limbă lungă să-i ajungă şi atenţie multă.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
9
Mar

Sistemele digitale, cheia viitorului

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

“Sistemele inteligente, cheia viitorului”

Interviu realizat de Monica Tripon, ziarul Faclia, 9 martie 2011

Aţi participat, de curînd, la expoziţia CeBit de la Hanovra. Ce presupune acest eveniment expoziţional? Cine au fost participanţii?

-Expoziţia celor mai noi apariţii în domeniul tehnologiei informaţiei şi al comunicaţiilor, CeBit, are loc în fiecare an, la începutul lui martie, în Germania la Hanovra, în cadrul pavilionului expoziţional Deutsche Messe. CeBit este cel mai important eveniment al industriei digitale din europa. Datorită combinaţiei sale unice de expoziţie, conferinţe şi evenimente corporatiste, CeBit reprezintă un mecanism, fără rival, pentru închegarea de noi parteneriate fiind tot odată evenimentul care dă tonul la tot ce e nou în industria IT&C. Au participat peste 4200 de companii, provenind din mai bine de 70 de ţări. Firme precum IBM, Microsoft, Asus, HP, Canon şi multe altele sunt o prezenţă regulată la acest eveniment. Prezenţa românească se face simţită din ce în ce mai mult, anul acesta având standuri de prezentare nu mai puţin de 17 companii romaneşti, dintre care cinci clujene.

Ce s-a prezentat la CeBit? Ce tehnologii noi au apărut anul acesta?

-Este atât de greu să povesteşti despre toate câte au fost prezente şi la fel de greu este să le ierarhizezi pentru a le pomeni pe cele mai importante. Intel, spre exemplu, că de obicei avea rezervată o hală întreagă, în pavilionul expoziţional, dedicată procesoarelor cu acelaşi nume, unui sector de conferinţe şi nu în ultimul rând, zonelor de joc. Mai precis, campionatelor de Counter Strike 1.6, Starcraft II sau Quake Live, a căror premii totale, dedicate câştigătorilor, au depăşit 100 000 de dolari SUA. Şi în acest an au fost prezenţi marii producători de antiviruşi. Eeset sau Symantec sunt doar doi dintre liderii mondiali în domeniul protecţiei datelor, care au avut standuri de prezentare a ultimelor realizări în domeniu.

O componenta, la fel de importantă ca cea de prezentare a produselor şi serviciilor, a fost reprezentată de conferinţele ţinute de C.E.O. – ul de la Siemens sau preşedintele pe europa al Microsoft, precum şi de alţi reprezentanţi de seamă ai Intel, Dell, Lufthansa Systems, Karspersky şi foarte mulţi alţii. CeBit-ul pare să fie un magnet care atrage, în centrul său de conferinţe, toţi jucătorii grei ai domeniului, dornici să-şi împărtăşească viziunea şi strategiile cu participanţii la acest eveniment.

Ar fi teribil de multe de spus despre o mulţime de noi soluţii prezentate de producătorii de plăci de bază, procesoare, alte componente hardware şi mai ales software, însă din dorinţa de nu a plictisi cititorul cu prea multe detalii tehnice, am să evit să le disecăm pe îndelete.

De remarcat au fost soluţiile complexe propuse de Vmware, soluţii de virtualizare a desktop -urilor şi a serverelor, soluţii care pot crea economii uriaşe companiilor mari, economii ce reies din reducerea drastică a costurilor de licenţiere.

Puteţi da cîteva exemple concrete de tehnologii ieşite din comun care au fost prezentate?

-Iar îmi este greu să povestesc despre un lucru în detrimentul altuia. Aş putea vorbi despre laptopul care în loc de tastatură are tot un ecran, tactil de data aceasta, care se transformă în tastatura virtuală sau funcţionează ca şi ecran, după caz. La fel ar merita pomenit robotul care recunoaşte fizionomia fetei şi vocea putând să identifice persoana într-o mulţime strict bazat pe aceste informaţii. Totuşi, cel mai spectaculos dintre toate a fost Watson, cel mai “deştept” calculator din lume, prezentat de cei de la IBM.

-Ce ştie să facă Watson?

-După cum ne-au obişnuit în ultimul secol, cei de la IBM şi de data asta au reuşit o realizare majoră. Dedicarea specialiştilor IBM împinge cercetarea pe culmi care nici măcar nu le credeam posibile până acum. Watson, după cum a fost botezat de creatorii săi este un calculator care înglobează 2880 de procesoare de ultima generaţie cu peste 15 terra bytes de memorie Ram şi ocupa ca şi volum aproximativ 10 mc. Frumuseţea acestui întreg conglomerat de memorii şi procesoare, făcute să lucreze împreună ca o echipă, într-o simbioză perfectă, este aplicaţia dezvoltată de către IBM pentru a-i pune în valoare puterea, nu numai de calcul ci mai ales de înţelegere.

Sistemul a fost proiectat astfel încât să poată participa la un concurs de cunoştinţe generale, lucru pe care l-a şi făcut deja şi unde a câştigat detaşat. Dacă am fi tentaţi a crede că nu face altceva decât ce face un banal motor de căutare pe internet, am greşi teribil. Concursul ales este Jeopardy şi a fost selectat din mai multe motive. Întâi de toate acest concurs de cultura generală acoperă o mulţime de zone de interes, cum ar fi: literatură, istorie, lingvistică, tehnologie, geografie, etc. În al doilea rând, întrebările utilizate în concurs sunt destul de întortocheate şi necesită o oarecare putere de înţelegere, din ce în ce mai mare pe măsură ce jocul avansează. Felul în care sunt exprimate întrebările şi mai ales micile indicii ascunse în acestea puteau dovedi dacă puterea analitică a unui sistem de calcul, obişnuit doar cu răspunsuri precise la probleme exacte, poate face faţă competiţiei împotriva creierului uman.

– Aţi putea oferi un exemplu?

-Desigur. Am sa parafrazez una dintre întrebările din concurs care suna cam aşa: “În cartea Omul cu masca de fier, apare un personaj care apare şi într-o carte anterior scrisă de acelaşi autor”. Însăşi întrebarea nu este o întrebare în adevărul sens al cuvântului, după cum observaţi. Este o enunţare a unui fapt. Lui Watson i-au trebuit mai puţin de 3 secunde să răspundă corect: D’Artagnan. În cele două secunde Watson a analizat întrebarea în încercarea de a o înţelege. A despărţit-o în părţile sale esenţiale. De îndată ce şi-a dat seama că este implicată şi o altă carte, de acelaşi autor, le-a identificat pe toate scrise de Dumas, apoi a extras şi comparat numele personajelor şi a dat răspunsul corect. Totul în mai puţin de 3 secunde. În momentul în care trebuie să dea un răspuns, Watson, în baza unor algoritmi foarte complecşi, consulta o multitudine de baze de date. De la surse de informaţie disponibile pe internet, precum Wikipedia sau arhive a unor ziare online, gen New York Times sau Der Spiegel, până la bazele de date a unor universităţi, toate sunt consultate de Watson, rezultatele găsite sunt ierarhizate, în baza, printre altele, popularităţii lor precum şi a încrederii sursei care furnizează acea informaţie, pentru ca în final răspunsul care întruneşte cel mai mare procentaj să fie enunţat ca fiind răspunsul corect.

-Ce aplicabilitate practică ar putea avea un astfel de sistem?

-În mod firesc am putea spune că zonele în care o astfel de putere de analiza ar putea interveni sunt nelimitate. Totuşi, cei de la IBM şi-au fixat deja o ţintă. Conform inginerului care ne-a explicat pe îndelete funcţionarea lui Watson, mă refer şi eu la acest calculator ca şi cum ar fi o fiinţă vie, la fel cum se referea şi inginerul care-l prezenta, există deja în lucru un amplu proiect medical. Aplicaţia care se afla deja în dezvoltare la IBM, dedicată lui Watson, va avea puterea de a consulta tot istoricul medical, cunoscut până astăzi, a tuturor bolilor, simptomatologii sau medicaţii astfel încât să vină în sprijinul medicului în identificarea corectă şi rapidă a unei boli şi stabilirea unui diagnostic. Pare de domeniul stintifico-fantaastic-ului însă acest proiect va fi finalizat în următorii doi până la trei ani. Watson va putea nu numai să identifice afecţiunea dar să o şi compare cu alte cazuri similare consemnate deja, să ia în calcul eventuala influenţă a medicaţiilor folosite de pacient, a istoricului său medical sau al familiei. Va putea, cu alte cuvinte, să furnizeze medicului un diagnostic complet pe care acesta din urmă îl poate explora mai adânc şi toate acestea în câteva secunde. Gândiţi-vă cât timp i-ar lua unui om să caute, să identifice şi să studieze simptomele unei afecţiuni mai aparte, pe care nu o întâlneşte în fiecare zi. Partea cea mai frumoasă este că acest sistem va putea să şi “înveţe” şi să acumuleze noi cunoştinţe bazat pe diagnosticele pe care le va furniza şi care vor putea fi ajustate de către medicul care solicită acel diagnostic. Cu alte cuvinte viitorul este mai aproape decât credem.

please install flash

– Unde credeţi că se situează România în acest domeniu, al tehnologiei informaţiei şi calculatoarelor?

-După cum spuneam şi la începutul acestui interviu, de la an la an tot mai multe companii romaneşti sunt prezente la CeBit. Asta nu poate să fie decât un lucru bun. Anul acesta au fost 17, de la producători de soft, producători de hardware până la distribuitori sau retaileri de produse IT&C. Mai mult decât atât, în ciuda anumitor carenţe ale sistemului educaţional superior românesc, specialiştii în aceste domenii se formează în primul rând din pasiune. Cel mai bun programator, din grupul meu de cunoscuţi, este la baza inginer chimist. Alţii au studiat diverse forme de inginerie, litere sau chiar teologie. Avem, la această oră, cel puţin în zona de programare, oameni deosebit de înzestraţi. Să nu uităm că numai în Cluj avem o mulţime de companii de software, unele dintre acestea chiar foarte mari şi cu cifre de afaceri de milioane de euro. Încet, încet şi partea de dezvoltare hardware începe să prindă aripi. Spun încet pentru că cercetarea în această zonă necesita deosebit de mulţi bani şi încă sunt puţine companiile care să beneficieze de fonduri suficiente şi să fie doritoare să investească în cercetare. Aici un rol primordial ar trebui să-l ocupe universităţile a căror baza financiară le-ar permite cu uşurinţă iniţierea unor programe de cercetare adevărate, care să fie o provocare pentru cei care doresc să facă ceva în aceast domeniu.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Fostul director al Editurii Dacia (1994-1998), poetul, traducătorul şi eseistul Virgil Bulat a trecut în lumea drepţilor, în locuinţa sa de pe Str. Brâncuşi din Cluj-Napoca, la vârsta de 70 de ani.

Virgil Bulat, s-a născut în Răduleni, judeţul Soroca la 24 februarie 1940. După dispariţia tatălui său de la Cotul Donului, în 1944 se refugiază cu mama sa în Oltenia, la Balş. În 1953, după şcoala primară, se mută la Arad unde studiază la Liceul Moise Nicoară.

A devenit anticomunist, după cum el însuşi ne declara în probabil ultimul său interviu acordat, încă din clasele primare. Dus cu clasa la munci agricole, pe fondul lipsurilor acute de după război, mama sa îi împachetează, să ia cu el, o bucată de cârnat afumat, păstrat cu sfinţenie pe fundul unui borcan cu untură. Era o delicatesă păstrată pentru zile mari. Entuziasmul copilului care merge cu clasa la muncă o determina pe mama să să-i ofere ce are mai bun, pentru a duce cu el. La ora mesei, când învăţătoarea vede acea bucată de cârnat decide să împartă cârnatul în bucăţi mai mici şi să fie distribuite tuturor. Nenorocul face că lui Virgil Bulat să nu-i mai ajungă nimic. Supărat îi spune învăţătoarei că şi-ar dori să guste şi el o bucăţică din canatul adus. În replică este numit fiu de chiabur şi hărţuit tot drumul, în camionul care-i aducea dela muncă, de către colegii de clasă care la îndemnul învăţătoarei îi cântau “Bulat, Bulat, a rămas făr’ de cârnat”.

Student la Politehnica din Iaşi este arestat pe 21 ianuarie 1958 şi anchetat de securitate la Deva. Virgil Bulat avea la acea vreme 17 ani. Anchetatorii nu au ţinut seama câtuşi de puţin de vârstă fragedă a tânărului şi îl anchetează pe acesta timp de mai bine de 6 luni. “Dacă diavolii, îngerii căzuţi, puteau născoci chinuri cumplite, numai ordinului şmecheresc al oamenilor i-au putut trece prin minte torturi atât de ţâcnite şi întortocheate” spunea Steinhardt despre anchetatorii şi re educatorii comunişti. În iulie acelaşi an Tribunalul Militar Sibiu îl condamna la 12 ani de muncă silnică pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale (art.209 cod penal la acea vreme). In noiembrie acelaşi an Tribunalul Militar Cluj, acceptând recursul procurorului îl condamnă la 18 ani de muncă silnică. Uneltirea împotriva ordinii sociale a constat în simple discuţii purtate cu colegi studenţi, pe marginea unor subiecte politice şi comentarii potrivnice sistemului comunist nou instaurat. Lunga sa suferinţă începe la Jilava, apoi urmează puşcăria Gherla, taberele de muncă silnică, sau de exterminare cum le numesc supravieţuitorii care au trecut prin ele, de la Galaţi, Stoeneşti, Baltă Mare a Brailei. Îmbolnăvindu-se este retrimis la Gherla.

În 1960, ţinând cont că fapta de care era incriminat a fost săvârşită când era minor, Tribunalul suprem îi reduce sentinţa la 7 ani de temniţă grea.

La Gherla împarte celula cu Nicolae Steinhardt care dealtfel îl menţionează în Jurnalul Fericirii. “Virgil B., cu ochi de veveriţă, micuţ, tras prin inel de felul lui, iar acum scheletic, oprit din dezvoltare, căruia hepatită infecţioasă i-a lăsat o piele cerată de nuanţă verzuie, e puşcăriaş de la şaptesprezece ani. […] Ştie necrezut de multe lucruri, unele ţin de rubrica enciclopedică a unei reviste de ştiinţă şi tehnică pentru tineret.”

Eliberat după mai bine de 6 ani, cere reînmatricularea la Politehnica din Timişoara. Refuzul este motivat “absenţe nemotivate (!)”. În 1964 dă examen la Filologia din Cluj pe care a absolvit-o în 1969.

Ca majoritatea foştilor deţinuţi politici întâmpină deosebite greutăţi în calea afirmării profesionale, punându-i-se piedici la fiecare pas. Astfel intră în viaţa literară prin traduceri şi ediţii critice înainte de a putea semna volume proprii.

În 1994 devine directorul Editurii Dacia, editură la care, sub oblăduirea sa, foşti colegi de detenţie precum Adrian Marino sau N. Steinhardt, îşi publică lucrările.

Virgil Bulat s-a remarcat în viaţa literară românească lăsându-şi amprenta asupra multor generaţii prezente şi cu siguranţă viitoare dar întâi de toate este un erou. A suferit crunt pentru curajul de a proclama adevăruri despre un sistem înjositor care a distrus orânduirea societăţii romaneşti, despre comunismul “împotriva firii”, despre acest flagel care a cuprins cu repeziciune România împins de la spate de tancurile sovietice.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
13
Jul

Beizadeaua de Gheorgheni

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

Aş fi vrut ca titlul să fie “…şi izmana citadină“, însă din respect pentru obiectul de lenjerie bărbătească m-am văzut nevoit să nu fac o astfel de asociere. Dar să incepem cu profilul beizadelei şi nu întâmplător, al celei de Gheorgheni. După cum unii ar tinde să creadă, acest soi de beizadea nu se înscrie într-un cadru exact, bine determinat îndeplinind anumite trăsături comune speciei. Din contră, această specie, acest ansamblu de indivizi nu au trăsăturile şi însuşirile care-i caracterizează, transmise pe cale ereditară. Parinţii acestora, de regulă, sunt persoane cât se poate de respectabile dar care însă  au greşit undeva în ecuţia educaţiei odraslelor.

beizadeaUnul din stereotipurile arhicunoscute este beizadeaua băştinaşă, adică locală, care neapărat arată că are bani, munciţi de tăticul fireşte. E întotdeauna cu simţ estetic puternic şi preocupat de aparenţa lui, mai ales în domeniul modei. Pe lângă toate astea se consideră un connaisseur în domeniu şi părerea lui trebuie luată ca literă de lege.  Dacă în vremurile când acest titlu rezervat fiilor domnitorilor sau celor care au domnit, aceşti tineri domni erau şcoliţi în cele mai importante şcoli din Europa, astăzi beizadeaua indigenă are atâta tragere de inimă spre carte precum câinele spre legătoare. Studenţia, la taxă musai că-şi permite, a devenit profesie în adevăratul sens al cuvântului. Dar să nu-l judecăm prea aspru. El se crede isteţ şi in sinea sa se consideră un soi de intelectual în devenire, fără să realizeze, în samavolnicia lui, cât de urât mirositoare e cupa prostiei din care sorbeşte cu nesaţ. Există, în mod natural, mai multe subspecii ale acestui regn. Beizadeaua incultă este una din ele. Mai sunt şi snobi, metrosexuali, narcisişti sau lăudăroşi. Arareori mai întâlneşti câte un exemplar cu un oarecare potenţial dar de ce sa-l uzeze? La urma urmei ce atâta mare zarvă că beizadeua noastră aprofundează unul sau mai mulţi ani de şcoală? Sunt şi alţii care fac şase ani de facultate, diferenţa e că aceştia din urma când termină sunt medici.

Beizadeaua se remarcă printr-o ferocitate aparte, fiind deosebit de irascibil, de uşor iritabil, indiferent că e vorba de familie sau prieteni. Pe toţi vrea să-i trateze cu indiferenţa şi obraznicia răsfăţatului extrem, asemeni lui Goe a lui Caragiale. Vă mai amintiţi oare cum toate mamiţicile încercau din răsputeri să intre în voia puşlamalei repetente? În acelaşi fel cei din jurul beizadelei vor să-i facă pe plac preaslăvindu-i sclipirea minţii şi lăudându-i la infinit potenţialul intelectual, care-i lipseşte dar care chiar ajunge să creadă că-l are. Hainele de marcă, maşina de ultimă generaţie, ochelarii de soare Gucci, Armani sau mai stiu eu de care, gelul din păr şi litrii de parfum turnaţi, fără zgârcenie, din cap până-n picioare, toate fac parte din trusoul obligatoriu al beizadelei noastre. Vacanţele petrecute pe meleaguri străine, croazierele sau alte exotisme sunt un adevărat “musai” ca să poată epata în faţa acelora asemeni lui. El vrea să se cultive! La urma urmei în bâtrâna nostra Românie nu mai este nimic ce sa-l surprindă sau sa-l îmbucure. Le-a văzut pe toate, e prea bun pentru România. El merită şi este îndreptăţit la mai mult.

nerecunoscator_si_pretentiosBeizadeaua nu are hobby-uri. E prea bun pentru ele.  Nopţile pierdute  scăldate în alcool, ţigările şi cluburile nu intra la categoria hobby ci mai degraba în cea a ocupaţiei cotidiene. Merge şi la masaj sau alte forme de îngrijire corporală. Mai încearcă, din când în când şi câte-un sport însă doar pentru că se poartă, plictisindu-se repede că doar nimic nu-l mulţumeşte. E veșnic nerecunoscător !

 

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
21
Jun

Romania: concluzii

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

In Ianuarie 2010, un grup de studenţi de la o universitate americană, a vizitat România. Clujul mai exact şi puţin din alte câteva oraşe transilvane. Mai jos sunt notele unuia dintre ei. România văzută prin ochii lui David.

——————-

As I look back on my Romanian adventure I’ve drawn up a few conclusions that need to be blogged

1. Our Hostel suck
– I’ve stated at few others before, this was by far the worst. No breakfast, awful job with laundry, uncomfortable beds, 1 cm thick pillows…..you get the picture. Only perks were awesome receptionists, cheap beer, and TV’s in the room.

2. There is Dog Shit everywhere
– Seriously people, pick up after your mutt. Oh wait! I forgot, the majprity of dogs are strays

4. Romania has the hottest girls ever
– The standard Romanian Chick 5-6 level on the Bro code of hotness translate to a 9-10 back in the US

5. Hookka bars are the best way to chill
– Nothing can compare to having a drink and smoking a hookka in a laid back setting with a group of peers. Conveniently one was located just outside our hostel. A great way to unwind from a taxing day.

6. Going out with a ton of $$ rocks
– I lived off of what Sears gave me with over 700 Lei to spare upon my departure, and believe me I ate and drank well.

7. Now is the time to go
– If for some reason you have a burning desire to travel to Romania, I urge you to go soon. The country is converting to the Euro in 2012.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
17
Jun

Picătura dătătoare de viaţă

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

Deunăzi am dat curs invitaţiei bunului nostru prieten, dipl.ing. Leonida Truţă şi l-am vizitat în locul său cel mai iubit, Muzeul Apei. Incursiunea noastră într-o lume de care nici nu ştiam ca există, aceea a  apei, pe care o consideram până de curând cât se poate de banală, a fost o experienţă vrednică de aducere aminte. După cum însuşi inginerul Truţă îl cita pe Iorga şi spunea: “Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea să o auzi şi un dram de iubire să o înţelegi”, aşa am ajuns să iubim povestea apei pentru că am avut norocul ca aceasta să ne fie spusă de cel dintâi iubitor al acesteia.

Istoria încărcată a locului, care are cu mult peste un secol, a fost depănată pe-ndelete şi presărată cu amănunte din cele mai interesante cu o rabdare și dragoste de neegalat de către cel care din 1956 şi-a închinat munca şi viaţa  apei care alimentează oraşul de la poalele Feleacului.

În curtea exterioară tronau, asemenea unor adevărate opere de artă, la loc de cinste expuse, fragmente din canale colectoare, tubulaturi şi conducte de aducţiune, robineţi şi utilaje de pentru curăţirea canalelor . Chiar dacă e greu de închipuit cum astfel de lucruri pot fi exponate de muzeu, repede ne-am convins de importanţa acestora ascultând cu bagare de seamă istoria fiecărui exponat. Povestea locului, începând cu primele conducte pentru apă din fontă ce au deservit Clujul înca de la finele anilor 1800, este mai mult decât fascinantă, e de-a dreptul seducătoare.

Cu acelaşi patos caracteristic, ing.Truţă a facut o prezentare a documentelor care se regăsesc aici. Documente ce au o strânsă legatură cu licoarea dătătoare de viață. Fie ca e vorba de “ziarul de şantier” de la început de secol XX, de proiectul de instalare a apei în Gara Cluj, în 1907, sau altele asemenea, toate se remarcă prin minuţiozitatea întocmirii şi detaliile tehnice conţinute.

Între documentele de aici se remarcă două mai aparte. Primul dintre acestea este un “mandat de pedeapsă” din anul 1921, prin care un birjar e amendat cu suma de 50 de lei pentru ca şi-a spălat birja în centrul oraşului risipind apa. Cel de al doilea datează din 1934 şi este o ofertă de licitaţie, scrisă de mână, adresată primăriei de către un căruţaş sărac pe nume Murăşan Vasile, care se oferă să transporte balast în mai multe puncte din Cluj, balast utilizat la lucrarile de instalare a apei.

Pe lângă acestea sunt multe, foarte multe de văzut şi aflat. Sisteme de pompare, aducţiune, motoare, canalizări, colecţia de capace de canal, documente enunţând regulamente de folosire a apei şi sancţionare a meşterilor care făceau “muncă de cârpaciu”, sancţionare cu amenzi usturătoare sau chiar încarcerare şi multe altele le puteţi afla doar vizitând acest loc. Dacă aveţi şi norocul ca sufletul acestui loc, inginerul Truţă, să vă fie ghid vă puteţi considera intr-adevăr norocoşi.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
11
Jun

Republica vrea bani. Eu îi dau. Dar alţii?

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

În contextul unor temperaturi ridicate sau a unor expuneri de  la căldură, organismul este capabil să-şi menţină o temperatură optimă prin declanşarea unor mecanisme de termoreglare. Când aceste mecanisme nu mai dau randament survine soluţia unei terase, în centru, unde te înfrupţi cu nesaţ dintr-o apă plată, răcoritoare sau bere, după preferinţe. Astfel am procedat aseară, 10 iunie, în centrul Clujului, în Piaţa Muzeului.  Locul umbrit, pavajul răcoros şi paharul rece precum gheaţa par să fie combinaţia perfectă la final de zi de muncă şi stres. Discuţii felurite, bancuri şi altele asemenea, făcute anume pentru a te destinde, îşi fac loc la masă desceţindu-ne frunţile. După ceva vreme, să tot fi fost vre-o două ceasuri, politicos ii solicitam persoanei care ne-a servit, nota de plată. După câteva minute, domnişoara în cauză, ne aduce, nu ştim dacă din propria-i iniţiativă sau la îndemnul vre-unui şef, o bucată de hartie mâzgălită cu un pix, pe post de bon fiscal. Nu stiu dacă în acele momente m-a cuprins mai tare mirarea, şocul că într-o locaţie centrală îşi permit să nu emită bonuri fiscale sau mai degrabă mi-am simţit lezată latura de contribuabil. Faptul că în interiorul localului tronează, plină de praf, o plăcuţă care ne îndeamnă, pe noi consumatorii, să solicităm şi să păstrăm bonul fiscal, nu-i deranjează câtuşi de puţin pe chelneri.

Get the Flash Player to see this content.

Pentru cei care nu cunosc în detaliu mecanismele vânzarii cu amănuntul, am să explic în câteva cuvinte care sunt avantajele comerciantului care nu înregistrează fiscal această vânzare.  Presupunem că cele ce le-am consumat la masă, două beri fără alcool, o bere cu alcool şi o apă plată, au o valoare totală la achiziţie de 8 Ron. Preţul lor de vânzare a fost, după cum reiese din pseudo-bonul scris de mână, 21,50 Ron. Asta înseamnă o diferenţă de 13,5 Ron. Acestă diferenţă este profitul brut al localului în cauză. Din acest profit brut operatorul economic trebuie să verse bugetului de stat 19% TVA (adică diferenţa între TVA-ul de achiziţie şi cel de zânzare) şi 16% impozit pe profit. Cu alte cuvinte un total de aproape 4 Ron. Nu vă lăsaţi derutaţi de suma infimă evazionată, aceasta sumă inmulţită cu câteva sute de consumaţii pe zi şi mai multe zile pe lună rezultă un profit frumuşel, neimpozabil, în buzunarele comerciantului şi o gaură pe măsură în veniturile bugetare.

De câte ori vă întâlniţi cu o astfel de situaţie solicitaţi bonul fiscal. La urma urmei o parte din acei bani îi platiţi statului. De ce să îi bagaţi în buzunarul cuiva fără nici un merit al acestuia din urmă?

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
27
Apr

Banul, ochiul dracului

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

In aeroport, invins de plictiseala, trag cu urechea la cei din jur. Ascult, ma amuz sau ma intristez de cele ce-mi strabat timpanul. Povesti multe, discutii felurite, oameni diversi. Dintre toate conversatiile, in diverse limbi, doua doamne povestesc in romaneste. Cele ce le aud imi agreseaza in mod ciudat, nu scarita, ciocanelul sau urechea interna ci respectul fata de cele doua concetatene. Inteleg din conversatie ca zboara la Torornto. Nimic deosebit pana aici. Se tot plang pe rand, unei a treia doamne, mult mai tanara, tot romanca la origini dar care pare-se e cetatean canadian acum. Si se plang dansele, va sa zica cele doua, de bani.

Discutia decurge cam asa:

– […] Si ne-o taiat astia ajutoru’ social.

-Amu lasa si tu ca ai capatat destui ani.

-Da bine no, am capatat dara, da amu di ce sa nu mai capat.

– Apai, casa faina ai cu etaj, masini aveti si voi si ficiorii vosti, doara nu-i nici Boc aiesta ase de prost cum il luam noi.

(acum se adreseaza celei de a treia)

– Apai nu-i cinstit de loc. Ca la noi in sat din 162 de dosare, din astia de primeam bani de la stat ca nu avem venituri, numa la unu singur ii mai da amu. Io stiu ca ne-am facut case si situatie da banii nu-s pa hartie. Ce treab au ei ca am io casa si ce-mi trebe. Daca n-am pensie de la stat doara ii dreptu meu sa-mi deie si mie oarice.

– Ca doara si io zic la fel. Ca ne-o zis si primaru sa nu facem galagie ca avem de tate si ne mai si plimbam la rude in Canada. Da ce treaba are el? Io n-am pensie pe hartie, atunci trebe sa-mi deie statu’ bani. Ca la tata lumea da apoi noua di ce nu?

Stiam ca mai bine de 9 milioane si jumatate de romani primesc, intr-o forma sau alta, ajutor de la stat, cum la fel de bine stiam ca multe persoane, cu preponderenta din mediul rural, primesc banii astia de “florile marului”. Auzindu-le pe cele doua venerabile femei, plangandu-se ca nu mai primesc, atentie, ajutor social dar au proprietati si se plimba cu avionul in Canada, ei bine asta m-a scarbit de-a dreptul.

Asa ca… contribuabili, platiti-va darile.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
3
Feb

Romania provides learning experiences

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

sursa: The Daily Star

Romania is a country of preconceptions for a lot of people. Some only heard of it because of Transylvania and its bloodthirsty Dracula; others because of communism and its dictator, Nicolae Ceausescu.

There is so much more to it, as the 25 students from Hartwick College, accompanied by their professor and soccer coach, discovered in the three weeks of the January-term trip they took.

This well-prepared visit could not have taken place 25 years ago. Behind the iron curtain, personally, I would’ve been forbidden to even talk to foreigners “” Americans especially. I probably would’ve had to ask for approval months in advance to get an “official” translator and to fill endless pages of reports regarding my time spent with them.

This is not the case today. Things changed dramatically in the past 20 years after we put an end to the decades-long rule of Ceausescu, who took power in 1965, and his Securitate police state that became increasingly oppressive and Draconian through the 1980s.

The students who spent almost three weeks in the heart of Transylvania were able to experience the changes that took place here and had a huge impact on the economy, banking system, health care and so on.

Most of them came here without knowing a thing about Romania, with no expectations, but they’re leaving this country with so many pleasant memories.

Their chance to interact with a different culture, mentality, even language, benefited both the Hartwick students and the Romanian friends they’ve made.

We all know how governments are the worst administrators of funds. This is nothing new; it’s been like that since the Roman times, and the same goes for the Romanian government. It has been spending millions on commercials and advertising for Romania. To quantify how many tourists those commercials brought is almost impossible.

What Hartwick College Professor Sears and Coach Matt Verni did for Romania, bringing these students here, has a huge impact. They all loved this place. Some of them want to extend their stay, others want to return in the near future, but all of them will tell their friends and families what a great place this is.

This is the kind of advertising we need “” personal experiences. And these students had plenty of those. They’ve got the chance to get in touch with the history of the country, to talk to businessmen, bankers, doctors, entrepreneurs, lawyers and to tour businesses and a factory.

During the lectures they took part in, they’ve had the chance to ask questions, to interact with the speakers, better understanding how things are done here.

Some of the things they’ve learned about our past shocked them and made them appreciate what they have today. Being able, in the past, to purchase only half a loaf of bread per person per day, 11 eggs per person per month or one pound of pork per month, were things that were hard for them to relate to.

Also having only one channel on TV broadcasting for two hours a day and just communist propaganda surprised these students.

They met college students and talked to them about things that people their age are interested in, finding out similarities but differences as well in the way they study in school or spend their free time.

They took trips in the countryside and other cities, experiencing the local cuisine and traditions. They simply loved the place, and people here liked them a lot. They felt welcomed and safe; they were well-behaved and proudly represented their school and country.

Today, I can tell for sure that Romania won the hearts of these 25 young people, and they will remember this country for the rest of their lives.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
15
Sep

On the Right Side: Taxes OK if they are used well

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

Articol publicat in The Daily Star

I’m not upset for paying taxes. I don’t have a problem that taxation is so high for small businesses _ even though small- and medium-sized companies are the engine that moves the economy forward.

I mean, after all, we do need strong national revenue. If a company is taxed, it pays a part of its income or profits to the government so the government can pay for public services such as education, health care, military and police.

Paying all these taxes would not bother me at all if the money would go to the right places, where it’s needed the most. However, finding out about overpriced acquisitions for government contracts delivered to certain politicians through companies owned by their wives, sons or relatives deeply disturbs me.

Seeing the poor quality of the centralized health care system and the low remuneration that doctors get deeply disturbs me. I see the government wasting money every day like crazy, and this drives me nuts.

Now, as I said, the government collects taxes and then distributes the funds to all public services, including health care. The Romanian health care system has been in existence since 1700, and it has had many an unsung hero since. During the 1828 plague in Bucharest, 21 out of 26 doctors died of plague whilst administering treatment for the disease.

Today, I can frankly say that the health care system is ill, very ill, and will probably die soon unless urgent measures are taken. Despite the high taxation, health care is dangerously underfunded, which causes problems.

Hospitals owe money to medical suppliers and make partial payments to laboratories so they can survive. The Romanian Association of Medical Product Suppliers even threatens to cut deliveries to several hospitals in the country. Despite the suppliers’ sympathy for the problems of the Romanian health system, they are ready to turn off the switch.

On a personal level, even though I’m entitled, as a taxpayer, to free medical care, I would still have my wife give birth in a private clinic and gladly pay for that. It’s not that the doctors in the state’s health care system aren’t great professionals. It is just that health care is generally poor by European standards.

Underpaid doctors have the tendency to either accept or even request certain financial benefits from their patients. For example, my friend who is eight-months pregnant has already made an appointment to give birth at a private clinic, but not before checking out a regular, government-funded hospital.

She found that in the state hospital she would need to bring a lot of things _ including aspirin and a piece of cloth that doctors would use to wipe the baby right after birth.

Besides this and the poor look of the hospital, she also found out that she should grease the squeaky wheels of the system by giving 500 Euros to the doctor and another 200 or so to the nurses that would deliver her child into the world.

Why this bribe? So they can take better care of her and the baby.

Now, on the other hand, the fee at the private clinic she is going to is 1,000 Euros. The clinic looks much nicer and has better equipment. The staff is great, and all she needs to bring are just clothes for the newborn baby. She will be paying the private clinic’s fee because it’s the better choice.

Could you imagine for a second how frustrating this is? I mean, you pay for medical care with your taxes all your life; but when you need to benefit from that money, you find out that you need to pull more money out of your pocket just to be treated normally.

Centralized health care doesn’t work. In a private health care system, you have choices you can make on your own money.

When you pay revenue to the government and it decides how the funds are distributed to health care, you have no control over your money. You can’t make decisions on how that money is being spent.

Despite my belief that everyone should have access to health care, I do believe that private, independent health care is the best.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
11
Sep

Lipsa pretenţiilor sau umilirea sinelui

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

De ceva vreme piaţa imobiliara de la noi s-a mai potolit. Domolirea aceasta işi are rădăcinile în criza financiară care încearcă o lume întreagă. Bună sau rea, mă refer la această înfrânare a pieţei, are şi efecte pozitive. Cumpărătorii sunt puţini, oferta vastă şi asta le permite celor dintâi să fie mai exigenţi.

Mai deunăzi am fost să văd o casă nou contruită într-o zonă de dezvoltare imobiliară undeva în America. Fireşte, critic fiind din fire, am urmarit toate detaliile incepând cu zona de amplasare, căi de acces, utilitaţi şi încheind cu construcţia în sine.

Aici, o zona în care urmează a se dezvolta un proiect imobiliar este întâi de toate viabilizată. Cu alte cuvinte sunt instalate liniile elctrice, conductele de apa si gaz, sunt turnate strazile, trotuarele si facuta canalizarea. La final rezultă un ciudat câmp intins, plin de strzi şi alei, cu stalpi de iluminat public. Asta este procedura firească. Întâi infrastructura şi apoi construieşti.

DSCF1557

Partea stanga a strazii, unde inca nu s-a construit si iarba uscata troneaza pe camp

DSCF1553

…si partea dreapta a aceleiasi strazi.

 

Odată ajunşi acolo, am fost  întâmpinaţi de un responsabil zonal al constructorului (field manager). Acesta, după ce în prealabil şi-a pus o cască de protecţie, ca doar ne aflam pe un şantier, a început binevoitor să ne explice care sunt limitele proprietăţii, unde sunt amplasate sistemele de irigat gazonul, colectorul apelor pluviale etc. Asculta cu interes întrebările care-i erau adresate şi răspundea cu rabdare şi la obiect detaliind toate aspectele necesare. DSCF1565Inutil să spun că o constructie recent finalizata inseamna finisată, curăţată impecabil, gazonul plantat şi întreţinut şi racordurile la toate utilităţile realizate.  Prin comparaţie nu pot a nu mă gândi la constructorii noştri de acasă care după finalizarea construcţiei lasă în sarcina viitorului proprietar amenajarea în jurul contrucţiei, construirea căilor de acces şi nu arareori chiar curăţenia interioara post şantier.

DSCF1571 DSCF1569 Când am trecut la interior ne-a fost explicată structura construcţiei, metodele şi materialele folosite. În sufragerie ne-a fost indicat locul in care, sub niste capacele din plastic, se aflau conexiunile pentru sistemul audio 7.1, distribuirea prizelor şi a întrerupătoarelor, modul de funcţionare al şemineului, etc. DSCF1581 Rând pe rând fiecare colţişor al casei a fost disecat şi explicat până în cel mai mic detaliu. În bucătăria casei constructorul ne-a explicat toate racordurile la apa, canalizare şi gaze, modul de funcţionare al cuptoarelor, aragazului, hotei, etc.

DSCF1609

Explicarea manualului proprietarului

Dacă până aici lucrurile par fireşti cea ce a urmat m-a impresionat de-a dreptul. După 2 ore de explicaţii şi plimbări prin toată casa, lovitura de graţie a fost prezentarea manualului proprietarului. Prima pagină prezintă toate adresele şi numerele de telefon utile din zonă: spitale, biroul şerifului, scoli, grădiniţe, centre comerciale şi altele asemenea. Un capitol era dedicat modalitaţii de contact al constructorului pentru situaţii de garanţie, garnţie care, apropos, este de 10 ani pentru chestiile structurale şi instalaţii şi  2 ani pentru restul. Pagina următoare prezenta modalitatea de contact a constructorului în cazul unei urgenţe. Tot aici erau şi definite în mod clar urgenţele: ţevi sparte, robinete care picură, defecţiuni la climatizare şi multe altele. Alte capitole explicau funcţionalitatea sistemului fotovoltaic, a pompelor de apă caldă, a distrugatorului de gunoaie (puţin forţată traducerea lui garbage disposal) şi a tuturor celorlalte aparate de prin casă.

Construcţia este racordată la toate utilităţile iar noului proprietar îi este indicat în manual un număr de telefon unde să sune pentru ai fi transferate pe numele său toate contractele pentru utilităţi. Panourile fotovoltaice instalate pe DSCF1582casă, de dimensiunea ţiglelor, astfel încât de la distanţă cu greu le poţi distinge, reduc semnificativ factura de electricitate. Factura unui viitor vecin de pe stradă, pentru o luna de vară când aerul condiţionat centralizat funcţionează foarte multe ore pe zi, era de doar 6 dolari, faţă de cam 350 cât costă consumul lunar pentru o casă de acea dimensiune.

Cu toate ca, din punctul meu de vedere, construcţia era impecabilă, viitori proprietari au avut câteva doleanţe pe care constructorul şi le-a însuşit urmând a desemna o echipă care sa facă modificările cerute. Mai mult decât atât, viitorii proprietari au fost sfătuiţi ca la o lună după ce se vor fi mutat în noua casă, să întocmescă o listă cu eventualele remedieri, corecturi sau modificări pe care le consideră necesare şi să le transmită constructorului spre soluţionare.

Pe tot parcursul prezentării casei, reprezentantul constructorului a purtat cască de protecţie şi peste papuci nişte huse de protecţie din nylon, astfel încât să nu murdărească mochetele sau să zgârie pardoseaua. DSCF1613

De ce oare noi nu ridicăm atâtea pretenţii constructorului? De ce pretenţiile şi aşteptările ne sunt atât de modeste? Capitalismul naşte concurenţa. Concurenţa creşte calitatea serviciilor şi a produselor, reduce preţul şi creşte pretenţiile clientului. Dacă eu refuz să cumpar, sa spunem, un apartament, din cauza calităţii proaste a finisajelor, pseudo-dezvoltatorul îmi râde în nas pentru că ştie că din cei care-mi vor urma tot va găsi unul care sa accepte calitatea îndoielnică. Nu este în zadar să-ti creşti pretenţiile, chiar dacă alţii nu o fac. Odată cu trecerea unei generaţii lucrurile se vor îndrepta. Pe banii tăi eşti stăpân şi e dreptul tău să ceri cât mai mult pentru ei. Alţii o fac! De ce să nu procedăm la fel?

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
23
Jun

Individualizare versus socializare

   Scris de: Radu Cristea   in Amalgam de gânduri

Dorinţa de socializare, nu mă refer aici la trecerea în proprietatea întregului popor a principalelor mijloace de producţie sau alte bunuri aflate în proprietate privată ci la procesul de integrare socială a unui individ într-o colectivitate, ne face să acţionam adesori împotriva simţirilor personale. Ficare îşi doreşte să fie plăcut şi respectat. Toţi îşi doresc un loc pe lista existenţei sociale. Există posibilitatea, însă, ca în drumul spre socializare, din politeţe excesivă, altruism sau alte raţionamente să nu faci altceva decât să te tranformi într-un preş călcat sistematic în picioare.

Lucurile nici nu ar fi pe atât de grave dacă sprijinul necontenit pe care îl acorzi celor ce-ţi cer ajutorul ar fi înţeles ca atare şi nu ar abuza de acesta. Dacă, în plan personal, ajuţi pentru că aşa vrei, aşa eşti constituit sau educat, problema rezidă în curtea celor pe care îi ajuţi. Aceştia din urmă vor pretinde prietenii, amiciţii sau chiar simpatii personale doar pentru a-şi satisface agenda personala de nevoi. E de la sine înţeles că eşti căutat, că telefonul îţi sună continuu, dar toate astea pentru motive cât se poate de greşite.

Cu siguranţă nu sunt puţini între voi, distinşi cititori, care aţi fost surprinşi de dezamăgire sau chiar devastaţi de neaşteptata trădare a încrederii acordată sau investită în presupuse prietenii. Când acest fenomen are loc, această întâmplare, mai cu seamă când se repetă la nesfârşit începi să te gândeşti, să formulezi strategii, să găseşti căi de a evita persoanele care te dezamăgesc, de a ocoli situaţiile în care, în mod invariabil, sfârşeşti ca victima a profitorilor. Nu, nu sunt de principul să dăm foc la magazie ca să scăpăm de şoareci. Totuşi, revelaţia înşelaciunii, atunci când are loc, crează confuzie, întâi de toate, complicând şi mai mult lucrurile. În acele momente întrebări de genul “cum a putut…? cum a fost în stare…? cum a îndrăznit…?” îţi năpădesc mintea şi rămân retorice.  Astfel de momente de criză sau dileme dezorientative au fost atent analizate de Carl Jung şi altii. Momentul dezorientării se intalează atunci când realizezi că aşteptările ţi-au fost dărâmate. Cine este proprietarul aşteptărilor? Fireşte că tu.

Soluţiile sunt multiple. Întâi de toate trebuie ca raţiunea să-şi regăsească bine meritatul loc de principal hotărâtor al acţiunilor proprii. Nu m-aş duce atât de departe încât să dau dreptate gândurilor englezlui din Jurnalul Fericirii a lui Steinhardt, care din altruism alege să-şi bea ceaiul în casă, totuşi câteva soluţii de mijloc pot fi aplicate. N74_7-lg

Soluţia 1. Înfrânează-ţi aşteptările. Nu înseamnă să nu visezi, să nu ai aspiraţii, înseamnă sa abordezi un mod de gândire critic. Asta presupune un efort mental mai mare în a judeca lucrurile nu după aparenţe ci în profunzime, după esenţa lor. Acest lucru se realizează şi prin stabilirea şi, foarte important, păstrarea standardelor proprii. Nu te baza pe alţii pentru atingerea ţintelor personale, fa-o de unul singur. Eşti cel mai de încredere om pe care-l ai. Educaţionaliştii numesc asta învăţarea independentă, Jung denumeşte acest lucru drept individualizare.

Soluţia 2.  Nu-ţi oferi ajutorul imediat. Aşteaptă să-ţi fie cerut sprijinul de mai multe ori înainte de a-l oferi. Când îl oferi, fi sigur că vrei să o faci şi nu aştepta nimic înapoi. Dacă ai luat o decizie conştientă, accept-o ca atare. Dacă intervin anumite tipare (ex. persoane care-ti cer bani împrumut dar în mod repetat întărzie sau chiar nu îi mai inapoiază) crede în tipar şi nu în aşteptările personale şi bazează-ţi decizia pe acesta.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
4
Jun

Sentinţe definitive împotriva taxei de poluare

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

În lipsă de subiecte interesante, parasit de muza inspiraţiei, m-am gândit că dacă tot sunt primul român care a caştigat în instanţă dreptul de a înmatricula un autoturism fără plata taxei de poluare, să adaug un scurt material publicat în Evenimentul Zilei, pe această temă.

Până când ministrul mediului, Nicolae Nemirschi, va micşora taxa de primă înmatriculare, triplată de guvernul Tăriceanu în decembrie 2008, există un român care a reuşit să o desfiinţeze în justiţie.

Este şi cazul unui locuitor al judeţului Cluj, care a câştigat irevocabil în justiţie dreptul de a-şi înmatricula maşina fără să plătească vreo taxă. Aceste sentinţe nu pot fi considerate precedente juridice, dar ele pot inspira şi alte instanţe.

„Mi-am dat seama că era vorba despre o discriminare“

Primul clujean care a câştigat irevocabil dreptul să-şi înmatriculeze maşina este Radu Cristea. El este chiar fratele avocatului Florin Cristea, cel care l-a reprezentat în procesul împotriva Serviciului de Înmatriculări de pe lângă Prefectura Cluj.

Radu Cristea şi-a cumpărat o maşină second-hand din Germania. „Ca să o înmatriculez am fost obligat să plătesc taxă de poluare, iar pentru o altă maşină, un Logan, nu. Atunci am decis să mă adresez justiţiei, pentru că este dreptul meu. M-am gândit de la început că o să câştig, deoarece mi-am dat seama că era vorba despre o discriminare, care creează diferenţe între cetăţenii români“, susţine Radu Cristea. Instanţa s-a pronunţat în cazul lui pe 26 septembrie 2008.

Sentinţa a rămas definitivă şi irevocabilă, deoarece statul, prin Prefectura Cluj, nu a făcut recurs. „Tratatul European are prevederi clare la libera circulaţie a mărfurilor între ţările din UE. Dacă un cetăţean din altă ţară a UE nu plăteşte o taxă pentru reînmatricularea unui autoturism la el în ţară, în România acest lucru nu este valabil“, a spus avocatul Cristea.

„Discriminarea este realizată de legiuitor, care a legat plata taxei de poluare de faptul înmatriculării, deşi în preambulul Ordonanţei 50/2008 (din 1 iulie – n.r.) rezultă că s-a urmărit asigurarea protecţiei mediului prin realizarea unor programe şi proiecte pentru îmbunătăţirea aerului, ceea ce implică instituirea unei taxe de poluare pentru toate autoturismele aflate în trafic“, s-a pronunţat judecătorul Cristi Danileţ, de la Tribunalul Cluj, care a admis cea de-a doua acţiune.

„Un precedent care poate inspira alte instanţe

Profesorul de drept Gheorghiţă Mateuţ susţine că în cazul sentinţei dată de Tribunalul Cluj, în legătură cu înmatricularea unor maşini fără plata taxei auto, se poate vorbi despre existenţa unui precedent. „Se poate invoca practica judiciară a instanţei, dar acest fapt nu reprezintă izvor de drept. Putem vorbi doar despre un precedent, care nu este obligatoriu, dar poate inspira şi alte instanţe“, a mai spus Mateuţ.

Potrivit profesorului clujean, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar trebui să intervină pentru ca această situaţie să poată deveni o practică unitară, valabilă în toate instanţele. „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are rolul constituţional de a uniformiza practicile judiciare. Practica unitară înseamnă ca în legătură cu aceeaşi problemă de drept să există aceeaşi rezolvare“, a spus Mateuţ.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
28
May

Moartea bunului meu prieten

   Scris de: Radu Cristea   in Amalgam de gânduri

Este necunoscută cu exactitate data naşterii sale. Mie cel puţin îmi este străină. Ne ştim de multă sad-face-paper-bagvreme. Mai bine zis ne ştiam de multă, de foarte multă vreme. Cred că prima oară ne-am întâlnit când aveam vre-o şase sau sapte ani. Niciodată nu am reuşit, oricât de mult m-am străduit, sa-i apreciez vârsta. Părea a fi veşnic tânăr, în putere. Înţelepciunea sa mi-a conturat într-un mod definitoriu personalitatea.  Trecerea sa în nefiinţă lasă un gol imens, atât în propria-mi fiinţă cât şi în cugetul şi simţirea multora.

A fost ucis! Sănătatea sa a fost treptat şi judicios şubrezită după un plan bine ticluit. Mâna criminală care i-a curmat viaţa, care a pus capăt anilor mulţi pe care-i mai avea înainte, a fost condusă de cele mai mârşave simţăminte pe care mintea omenească le poate iscodi. Criminalul nu este unul singur, sunt mulţi, sunt foarte mulţi. Unii l-au vătămat prin neobrăzarea lor. Alţii prin cuvinte grele. Profitorii, de toate soiurile, s-au înghesuit şi ei la execuţia sa. Viclenii, necinstiţii, oamenii răi, toţi l-au omorât, puţin câte puţin. Perfizii (a nu se confunda cu latinescul per fidus) şi parşivii şi-au dat mâna şi au complotat împreună împotriva sa.  Bârfitorii, cei ce scuipă cuvinte grele şi neîntemeiate, au participat şi ei de-o potrivă la omorârea sa. Această şleahtă mizeră, repugnantă, dizgraţioasă şi care provoacă silă a fost completată de grăitorii neadevărului, de mincinoşi. Minciuna cu sau fără rost, rostirea lucrurilor neîntemeiate, amăgirea, înşelăciunea şi plăsmuirea, toate acestea sunt, fără îndoială, vârful suliţei care l-a răpus.

Numele bunului meu prieten a fost Bunul Simţ.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter
27
Apr

Eu ştiu cu cine am să votez

   Scris de: Radu Cristea   in Talmeş-balmeş

Cum ar putea fi dl Duda acest ins fără de prihană, salvator mesianic născut din spuma mării, transparent, diafan, ethereal şi inalterabil etic precum roua dimineţii, când este lucru bine-ştiut că domnia sa a deţinut funcţii copios remunerate ca “amabassador-at-large” oferite de guvernarea Iliescu-Năstase?”, scrie dl.Vladimir Tismăneanu pe blogul lui. Cu tot respectul pe care-l port omului care a condamnat comunismul, sentimentele pe care le nutresc pentru domnia sa, în aceste momente, nu sunt dintre cele mai alese. Fireşte că dl.Tismăneanu, la fel ca oricine, este îndreptăţit la propria-i părere. Felul în care şi-o exprimă însă, cu atât de mult venin, te face să crezi că ar fi aproape o vendetă personală.

principele_raduDe îndată ce principele Radu şi-a anuaţat candidatura suntem martorii celei mai agresive şi jegoase campanii de denigrare şi jignire, campanie purtată de-o potrivă de susţinatorii partidului portocaliu precum şi de opozanţii lor. Principele Radu este primul canidat, din 89 încoace, la cursa pentru preşedinţia româniei care se “bucură” de atâta ură. Mă întrebam, de unde atâta aversiune faţă de el? E simplu. Din teamă. Din frică. Fiara încolţită atacă întotdeauna.

În ce mă priveşte nu pot decât să privesc cu admiraţie lansarea în cursa pentru Cotroceni a principelui. Mă bucur nespus că acea zonă a societăţii româneşti, zona intelectualităţii, care a stat prea mult în spate, îşi face curaj printr-un prim reprezentant al său şi se avântă în zona politicului. Fireşte că mârşăviile celor ce-şi simt pozitia şubrezită nu vor înceta. Ba mai mult, vor spori în volum şi intensitate.  “Lăturile” pe care le vor arunca, după cum spunea in seara asta Cristoiu, vor fi din cele mai josnice. Dacă principele Radu le va înfrunta cu demnitate şi onoare până la final, cu siguranţă va avea votul meu. Le fel de convins sunt că mulţi dintre cei scârbiţi de clasa politică actuală, care au refuzat să mai voteze şi care reprezintă un procent semnificativ din populaţia cu drept de vot, vor putea fi coagulaţi în jurul unui candidat de ţinută aleasă.


Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter